Arhiva Categoriei: Parerea mea

Feb
7
2024
saci galbeni reciclare selectiva

Vreau să vă povestesc cum a evoluat reciclarea selectivă în scara de bloc în care locuiesc. Este un bloc cu 10 etaje, 6 apartamente pe etaj. Așadar, destul de mulți oameni.

Premisa: se reciclează la nivel de scară, într-un tomberon plasat lângă intrarea în bloc. Tomberonul are un afiș pe el care precizează că este numai pentru reciclat hârtie și plastic. Mașina de reciclat vine o dată pe săptămână, miercurea, și ridică sacii galbeni speciali pentru reciclarea selectivă, în care omul de servici pune ce este în tomberonul pentru reciclabile.

Pentru că nu se strâng destul de mulți saci și oamenii consideră că e greu de coborât cu punga cu reciclabile, s-a decis să punem câte un sac galben pe fiecare etaj din scara de bloc. S-a pus și câte un afiș lângă fiecare sac, scris cu litere mari de tipar și subliniat cu marker colorat: se reciclează numai plastic, hârtie și aluminiu, iar totul trebuie pliat și clătit de resturi alimentare. Totul trebuie să fie curat!

Adică, pet-ul de la suc îl clătești - chiar dacă termini tot sucul de băut - și calci pe pet până se turtește. Așa ocupă mai puțin loc în sac și, curat fiind, nu atrage gândaci, muște etc. E valabil și pentru cutiile de pizza, dozele de bere etc.

Vreau să precizez că blocul a fost, până de curând, infestat cu gândaci, cu greu s-a reușit reducerea lor. Se fac deratizări periodice. Sunt și șobolani afară, am văzut chiar eu unul lângă un tomberon.

Cât de greu este să clătești un ambalaj și să-l turtești? Vă spun eu: foarte greu pentru unii. Iar pentru alții, chiar imposibil.

Așadar, s-a încercat și nu s-a reușit ușurarea reciclării la nivel de scară. Pentru că oamenii nu au clătit ambalajele și a început să miroase în scara blocului, mai ales pe etajele unde nesimțirea și nepăsarea este maximă.

În consecință, s-au scos sacii de pe etaje ca să nu mai miroasă urât și să nu mai atragă gândacii care oricum mișună prin bloc.

În fața blocului, fiind un singur tomberon, se umple imediat și apoi se depozitează în jurul lui. Pot spune că într-o săptămână se strâng destul de multe reciclabile. Și arată foarte urât, neprimitor, necivilizat. Vii acasă și e un morman de pet-uri și hârtie la intrarea în bloc. Și mai rău e când plouă și ele se udă. Sau bate vântul și le mai împrăștie.

Dacă blocul reciclează selectiv, se reduce factura de la ridicarea gunoiului menajer. Se și reduce cantitatea de gunoi menajer.

Mi s-a confirmat, încă o dată, că majoritatea oamenilor sunt nepăsători și nesimțiți. Nu sunt dispuși să facă micul efort de a clăti un ambalaj și a-l turti, aplatiza, a coate aerul din el. Adulții români gândesc la fel ca un copil de grădiniță care are nevoie de o recompensă imediată după ce a făcut o activitate.

Doar că nu este nimeni care să ne aplaude că am pus 3 pet-uri, 2 doze si 1 cutie de pizza în sacul de reciclare. Nu ne laudă nimeni, nu ne dă o bulină roșie și nici nu ne menționează numele în ședința cu părinții.

Însă ceea ce mă deranjează cel mai mult este faptul că și cei care reciclează corect sunt pedepsiți din cauza celor care nu reciclează corect. Fix ca la școală, când toată clasa primește o pedeapsă dacă unii fac gălăgie.

Iar asta se simte ca o mare nedreptate!

Ce părere ai de asta? La tine cum merge cu reciclarea selectivă?

Vreau să vă povestesc cum a evoluat reciclarea selectivă în scara de bloc în care locuiesc. Este un bloc cu 10 etaje, 6 apartamente pe etaj. Așadar, destul de mulți oameni. Premisa: se reciclează la nivel de scară, într-un tomberon
Dec
8
2023
ce inseamna a manifesta

Am întrebat recent o prietenă dacă i-a scris lui Moș Crăciun lista cu dorințe. Și mi-a răspuns că ea nu scrie, ea manifestă. Apoi am mai avut câteva discuții cu ea pe linia asta din care eu am înțeles că dacă își dorește ceva, de exemplu niște bilete la un concert, ea le manifestă, nu și le cumpără. Adică așteaptă să vină biletele către ea.

Nu știu cum funcționează asta, dar eu am înțeles altceva din conceptul de a manifesta. Am înțeles că e bine să știi exact ce îți dorești, să fii încrezător și bucuros că ești susținut de Dumnezeu/ Univers pe calea ta. Am înțeles că parte din a manifesta este să ai pace și bucurie în interior astfel încât să asculți șoaptele sufletului care te ghidează către ceea ce îți dorești.

Este foarte tentată manifestarea înțeleasă ca picatul din cer. Adică eu nu am nicio responsabilitate, nu trebuie să fac niciun efort, nu trebuie să mă mai zbat și să mă mai chinui să obțin ceva, face Universul pentru mine. Mantra = dorințele îmi sunt îndeplinite cu ușurință.

Și, pe de o parte, așa este bine: să renunțăm la zbaterile și luptele și forțatul ăsta zilnic. Însă eforturi tot trebuie să facem: mai line, mai aliniate cu ritmul nostru.

Cu alte cuvinte: a manifesta înseamnă a ști exact ce vrei să obții + a avea încredere că ești susținută pe drumul tău + a avea destulă liniște interioară pentru a asculta instrucțiunile Universului pentru tine. Căci Dumnezeu și ghizii și Universul tot prin oameni acționează, nu aruncă cu obiecte din cer spre noi.

A manifesta nu înseamnă a aștepta să pice din cer, nu înseamnă fuga de responsabilitate, nu înseamnă așteptări de la alții. A manifesta nu înseamnă a te aștepta ca totul să fie bine și frumos, iar când nu este să te înfurii că toată lumea este împotriva ta.

Ritmul vieții este fluid, cu suișuri și coborâșuri. Așa a fost și așa va fi întotdeauna. Pentru toți oamenii de pe planeta asta, indiferent de cât de evoluați spiritual sunt.

Asta am înțeles eu că înseamnă a manifesta.

Tu ce știi că înseamnă a manifesta? Ce ai înțeles tu din cuvântul ăsta?

Am întrebat recent o prietenă dacă i-a scris lui Moș Crăciun lista cu dorințe. Și mi-a răspuns că ea nu scrie, ea manifestă. Apoi am mai avut câteva discuții cu ea pe linia asta din care eu am înțeles că dacă își dorește ceva,
Dec
6
2023
nu trebuia

Oamenii pun limite în mod natural. Vor să își protejeze energia, pacea, spațiul personal etc.

Una dintre frazele care ridică o astfel de limită este ”Nu trebuie!” sau ”Nu trebuia!” Iată câteva scenarii.

- Pot să te ajut în bucătărie?
- Nu trebuie, mă descurc.

- Vin și eu la alergat cu tine?
- Nu trebuie!

”Nu trebuie” înseamnă, de fapt, nu vreau să faci asta, nu am nevoie să faci asta. Dar de ce nu o spunem verde-n față? De ce nu rostim clar adevărul? Pentru că normele sociale spun să protejezi sentimentele celuilalt, să-l faci mereu să se simtă bine. (Însă acum știm mai bine că nu putem mulțumi niciodată pe toată lumea!)

Poate că normele sociale ar trebui rescrise astfel: fiecare este responsabil pentru modul în care se simte, pentru butoanele care îi sunt apăsate. Singura noastră datorie este să vorbim respectuos, civilizat, pe un ton calm și clar. Dacă celălalt se simte ofuscat, va trebui să-și gestioneze singur frustrarea.

Când spunem ”Nu trebuie!” celălalt va gândi automat ”Știu că nu trebuie, dar eu vreau să fac asta.” Iar acum ești blocată pentru că începe o luptă silențioasă a puterii în care fiecare vrea să își impună punctul de vedere sau modul de acțiune.

Este necesar să vorbim mai clar, să spunem lucrurilor pe nume.

”Pot să te ajut în bucătărie?
Nu, mulțumesc, nu am nevoie de ajutor în bucătărie acum.”

”Vin și eu la alergat cu tine!
Nu, mulțumesc, azi vreau să alerg singură.”

Repetă aceste scenarii singură acasă, până când îți vine natural și lejer să le spui. Nu uita: tonul face muzica.

Excepție: când primești un cadou, nu răspunde niciodată cu ”Oh, dar nu trebuia!” Bineînțeles că nu trebuia, dar a vrut să-ți facă acel cadou. A făcut deja cheltuiala și efortul de a ți-l oferi. A refuza complet un cadou este foarte nepoliticos. Cel mai bine este să-l accepți și, dacă nu este pe gustul tău, să îl oferi cadou mai departe. Se numește reciclarea cadourilor și cred că este o opțiune mai bună decât să-l arunci sau să-l lași să zacă ascuns prin casă.

În concluzie: a venit momentul să fim maturi și să spunem lucrurilor pe nume, să ne asumăm limitele pe care le vrem în viața noastră. Este momentul să spunem adevărul - dacă îl considerăm incomod, putem da 1-2 explicații suplimentare sau îl putem spune pe un ton cald și prietenos.

Nu e cazul să ne călcăm noi pe inimă doar pentru ca altcineva să se simtă bine sau să-și facă o impresie bună despre noi. Ori din milă.

Gândește-te la aceste lucruri și adu-ți aminte când ai fi putut spune altceva decât ”Nu trebuie!”.

Oamenii pun limite în mod natural. Vor să își protejeze energia, pacea, spațiul personal etc. Una dintre frazele care ridică o astfel de limită este ”Nu trebuie!” sau ”Nu trebuia!” Iată câteva scenarii. - Pot să te ajut
Nov
13
2023
raiul pe pamant

Întotdeauna mi-am pus întrebarea de ce nu este Rai pe Pământul ăsta? Viața este atât de interesantă, de frumoasă, planeta este superbă și ne oferă mult mai mult decât avem nevoie pentru a fi fericiți aici, și totuși nu suntem. De ce?

Să presupunem că toții liderii de pe această planeta ajung la o înțelegere unanimă și oferă toate condițiile pentru ca:

  • războaiele să înceteze și să nu mai existe niciun fel de conflict armat, chimic, biologic etc pe acest Pământ
  • să dispară orice fel de abuz asupra altor persoane, inclusiv sclavia modernă, traficul de persoane, prostituția etc etc
  • toții copii de pe Planetă să aibă acces la educație și la condiții decente de viață
  • să se găsească soluții pentru a rezolva cu succes problema accesului la apă și la alimente, în orice colț al lumii
  • femeile să aibă acces la educație, independență financiară și condiții igienice de viață optime pentru ele și familiile lor
  • tot ceea ce face omul devine o formă de respect și armonizare față natură, nu o poluează și nici nu o distruge.

Cu alte cuvinte se rezolvă toate problemele planetei, atât cât pot fi rezolvate de către oamenii care se află la conducere.

Credeți că atunci oamenii vor fi fericiți? Își vor iubi viața și crea relații armonioase cu familia?

Eu cred că nu. Căci sursa problemelor noastre, rădăcina lor se află în traumele din interiorul nostru, din corpul - mintea - sufletul - inima noastră. De acolo trebuie să începem munca pentru crea o lume care să nu depindă de bunăvoința liderilor noștri (ne-am lămurit că nu nicio fărâmă de bunăvoință ci numai firmituri aruncate în ochii oamenilor de rând).

Chiar dacă totul în jurul nostru ar fi bine și frumos, noi tot am suferi și am fi nefericiți pentru că suferința încă este în noi.

Nu degeaba au apărut atâtea cărți de dezvoltare personală, atâtea podcasturi, psihologi, coach, programe de schimbare a tiparelor mentale, a obiceiurilor alimentare, yoga și alte forme de mișcare a corpului pentru a debloca energiile vindecătoare dar și ale suferințelor. Dacă mintea uită, corpul nu uită niciodată!

Așadar, în loc să ne plângem de autorități și de ce fac unii și alții, propun să punem osul la treabă și să ne rezolvăm problemele din mintea și sufletul nostru. Restul lucrurilor bune se vor aranja de la sine căci lumea exterioară va deveni oglindirea lumii din interiorul fiecăruia dintre noi.

Propun ca noi oamenii de rând să ne ajutăm între noi și să devenim atât de buni, de educați, de vindecați de traume și de conectați unii cu alții încât sistemele de conducere din lume să se prăbușească unul câte unul căci nu ne vor mai fi utile nouă.

Măcar noi ăștia care trăim în țări fără război și cu un nivel de trai decent. De la noi va porni ajutorul către celelalte părți ale lumii.

Astea sunt gândurile zilei de azi care mă frământă de ceva vreme. Mă tot gândesc că sunt atâția oameni care au tot ce au nevoie, le merge bine pe plan financiar, familial, sănătate și totuși nu sunt fericiti, nu se bucură de viață la maxim. Pentru că în interiorul lor sunt goluri, sunt dureri ne-confruntate, sunt emoții negative băgate sub preș. Din interior trebuie construit Raiul, nu din exterior.

Întotdeauna mi-am pus întrebarea de ce nu este Rai pe Pământul ăsta? Viața este atât de interesantă, de frumoasă, planeta este superbă și ne oferă mult mai mult decât avem nevoie pentru a fi fericiți aici, și totuși nu suntem. De
May
5
2023
permis de casnicie

Există școală de șoferi. Cine vrea să conducă o mașină pe străzile lumii trebuie să facă școala de șoferi, cu parte teoretică și parte practică, cu examen final care se concretizează în permis de conducere ce este reevaluat odată la 10 ani. Condusul mașinii este o treabă serioasă căci sunt reguli de respectat, nervi de stăpânit și vieți de salvat. Ăsta e riscul major al nerespectării regulilor de condus: pot muri oameni sau rămâne mutilați pe viață. Riscul cel mare este distrugerea de vieți umane și nu numai, de familii și alte victime colaterale. Dacă înveți regulile și le respecți ești recompensat cu marea șansă de a descoperi întreaga lume călătorind cu mașina - te poate duce aproape oriunde. A conduce o mașină înseamnă responsabilitate și resurse investite (timp, bani, energie, idei etc.).

O miză și mai mare decât libertatea de mișcare dată de o mașină personală este bucuria de a avea o relație echilibrată și împlinită cu altă persoană, alături de care să construiești o familie fericită. De ce nu există școală unde să învățăm cum să avem relații sănătoase? Răspuns: pentru că nu s-a ocupat nimeni să construiască acest concept și să-l implementeze la nivel de societate.

Dacă aș avea toate resursele necesare, inclusiv bani, aș construi o școală pentru relații fix la fel ca școala de șoferi: cursuri și teste și experimente timp de minim 6 luni, poate chiar și 1 an (ca să acoperim și perioada sărbătorilor), după care cuplul sau persoana primește un carnet/ certificat care atestă absolvirea cursurilor și abia apoi urmează nunta și alte nebunii. Trebuie să învățăm să avem relații sănătoase căci repetând relațiile părinților noștri, care au învățat de la părinții lor, nu ne duce unde dorim noi. Și nu e deloc de glumă. Vremurile s-au schimbat radical comparativ cu timpurile părinților și bunicilor noștri, deci este cazul să facem un update considerabil al felului în care interacționăm și relaționăm între noi.

scoala relatii interumane

Relațiile și educația emoțională ar trebui să fie pe primul plan la nivel de societate, în toate societățile. Cea românească are multe defecte pe partea de relații de cuplu și e musai să facem ceva în privința asta, începând cu tânăra generație de viitori părinți și soți/soții. Nu mai este suficient să ne bazăm pe principiile ”Cine seamănă se adună” sau ”Opusele se atrag.” Relațiile de cuplu înseamnă mult mai mult de atât.

Fraților și surorilor, așa nu se mai poate. Avem nevoie de educație pentru relații sănătoase și asta ar trebui să fie un standard la nivel de societate. Nu te însori/ măriți dacă nu ai educație în această privință, dacă nu știi exact ce înseamnă cuplu, sex, bani la comun, traiul împreună în aceeași casă, responsabilități, timp împreună și timp separat, intimitate și spațiu personal etc etc. Sunt foarte multe subiecte legate de viața în cuplu despre care avem de învățat.

Din fericire, există deja specialiști în aceste domenii. Există specialiști psihologi, financiari, de parenting, traiul în comun în aceeași casă etc. Lipsește lipiciul care să adune totul la un loc și să-i dea o formă accesibilă și pe înțelesul tuturor. Apoi să se implementeze la nivel de societate, la fel ca obligativitatea școlii de șoferi. Doar așa vom evolua.

scoala relatii de cuplu

Vrei să te însori/ măriți? E OBLIGATORIU să faci aceste cursuri și să le absolvi cel puțin satisfăcător. Împreună cu viitorul partener, ca să înțeleagă fiecare în ce se bagă, ce urmează, cât de serioasă de viața de cuplu. Altfel, la fel ca în cazul unul șofer ce a luat permisul de conducere fără a urma școala de șoferi, vor exista mai devreme sau mai târziu victime pe mai multe planuri.

Nu glumesc deloc. Dacă aș avea toți banii necesari și resursele să aduc în realitate astfel de plan, asta aș face până la finalul zilelor mele. Ca să ne vindecăm odată, să învățăm să trăim frumos împreună (pentru că se poate). Sau măcar să-i lăsăm pe alții în pace și să ne vedem de peștera noastră sau vârful nostru de munte.

Nu glumesc pe această temă pentru că știu cum este să intri într-o relație cu capul și inima înainte, fără să ai habar ce faci, dar îmbătată de potențial și neatentă la semnele din realitate. Iar 20 de ani și 2 copiii mai târziu să vezi clar greșelile făcute. Și atunci vrei să nu le mai repete nimeni. De aceea e musai, obligatorie școala/educația în această direcție.

Permis de căsnicie - așa i-aș zice.

Există școală de șoferi. Cine vrea să conducă o mașină pe străzile lumii trebuie să facă școala de șoferi, cu parte teoretică și parte practică, cu examen final care se concretizează în permis de conducere ce este reevaluat oda
Apr
5
2023
calcat camasa barbat

Soția ALEGE să calce cămașa soțului când:

Dacă soțul nu poate face cele de mai sus, atunci are 2 opțiuni: își calcă singur cămașa sau se duce cu ea șifonată.

Dacă apare cu haine șifonate, lumea înțelege că de vină este nevasta? Sau el? E o întrebare retorică, știu că toate responsabilitățile cad în capul nevestei, căci ea e femeia de servici a familiei. No comment!

Cred că adevărata armată pe care băieții/ tinerii bărbați ar trebui să o facă este să locuiască singuri cel puțin 1 an de zile. Fără ajutor concret de la mami/ iubi - poate doar sfaturi, păreri, îndrumări etc.

Bineînțeles, totul pornește de la comunicare și negociere, lucruri care ar trebui să se întâmple la începutul căsniciei. Nu după zeci de certuri.

Soția ALEGE să calce cămașa soțului când: el își declară intenția de a participa la eveniment alături de eao anunță din timp că are nevoie de contribuția ei să-i calce cămașapregătește cămașa din timp, o alege el din și
Apr
3
2023
legatura mama fiica

Am pus titlul în ghilimele căci afirmația nu-mi aparține. E din categoria Viața Bate Filmul.

Iată contextul: lucram pe laptop, de acasă, când primesc mesaje de la copilul mare aflat la școală cum că și-a uitat ceva acasă și mă roagă să-i duc lucrurile uitate într-o pauză dintre ore. Ne întâlnim la gard, i le dau rapid și ea se întoarce în clasă.

Deși m-a iritat că m-a întrerupt din treabă, caut ce are nevoie și i le duc. Lucrez de acasă, casa e aproape de școală, nu e o misiune imposibilă. Îmi dau seama că, ironic, chiar aveam nevoie de această ieșire la aer rece, mă cam luase somnul (cred că asta mă irita de fapt, nu deranjul în sine).

Când ajung la gardul școlii, o mămică cu nasul în telefon, care aștepta ceva sau pe cineva, observă pasul meu grăbit și face o remarcă: ”Nici când sunt la școală nu ne lasă în pace?” Eu am zâmbit, ea a râs și și-a reluat scroll-ul pe telefon.

În secunda doi mi-a dispărut zâmbetul de pe buze. WTF? Ce fel de remarcă e asta? Oare am părut eu deranjată, ofticată, stresată etc etc?

Bine că lucram de acasă, că m-am putut rupe din treabă (nu întotdeauna pot), că am găsit ce avea nevoie copilul și că ne-am putut sincroniza să i le dau. Sunt recunoscătoare că am avut amândouă norocul ăsta! Ea a avut noroc să-mi poată cere ajutorul și eu am avut norocul să i-l pot oferi. Nu e puțin lucru!

Îi dau aici răspunsul acelei mame, chiar dacă nu mi l-a cerut: Nu vreau să fiu lăsată în pace de copiii mei. Niciodată! Să îmi ceară lucruri, să vină la mine când au nevoie de ceva, chiar și numai de un sfat. Vreau să fiu prima persoană care le vine în minte când au nevoie să rezolve o problemuță, au nevoie de o părere.

În schimb, vreau să fiu lăsată în pace de străinii care-și bagă nasul aiurea în viața mea, de cei ale căror sfaturi sau păreri nu le cer și de care nici nu am nevoie. Vreau să fiu lăsată în pace atunci când las și eu pe alții în pace. Vreau să fiu lăsată în pace de oamenii cu care nu rezonez deloc, cu care nu am nimic în comun. Vreau să fiu lăsată în pace de oamenii care comentează aiurea, gândesc cu voce tare, își dau cu părerea fără să fie treaba lor.

Vreau să fiu lăsată în pace de alții, cu excepția copiilor mei. Sau a familiei extinse.

Bineînțeles că obiectivul meu este să cresc copii ce vor ajunge adulți independenți. Asta nu exclude opțiunea de a discuta cu mine atunci când au nevoie. Copiii mei nu mă deranjează când vin către mine, iar dacă o fac le spun acest lucru și-i asigur că revin eu către ei când sunt disponibilă.

În ziua în care copiii mei mă vor lăsa în pace, o să mă îngrijorez și o să-mi pun întrebări.

Folosește ocazia creată de acest articol și gândește-te bine și decide care sunt persoanele care vrei să te lase în pace.

Am pus titlul în ghilimele căci afirmația nu-mi aparține. E din categoria Viața Bate Filmul. Iată contextul: lucram pe laptop, de acasă, când primesc mesaje de la copilul mare aflat la școală cum că și-a uitat ceva acasă și mă
Mar
29
2023

Zilele trecute, mă trimite copilul mare să-i iau un suc cu aloe vera. Mă ruga deja de câteva zile, eu tot uitam, dar de data asta nu am mai uitat. Numai că nu s-a sincronizat memoria mea cu stocul din magazin, căci nu am mai găsit îndrăgitul suc cu aloe vera. Așa că am luat the next best thing, ceva ce conține aloe vera pe lângă mure și mere. Sincer, l-am luat mai mult pentru culoarea albastru-curaçao, am zis să-i duc ceva interesant dacă tot nu am găsit ce a vrut ea și am amânat-o de mai multe ori.

Scoate copilul capacul, cu entuziasm, căci știa că trebuie să fie un mesaj sub el (cred că a văzut la colegi). Ceva motivațional sau care prevestește un viitor luminos/ optimist. Zbang, ce dezamăgire! Mesajul este: NU ÎNCETINI! Cu tot cu semnul exclamării. Se uită copilul nedumerit la mine, eu mă uit la ea să văd dacă-mi dau seama ce a înțeles. Nici una dintre noi nu a înțeles.

Ce să nu încetinesc? Dar mă grăbesc undeva? Să nu încetinesc o viteză anume sau un proces? Mesajul e pentru șoferi și bicicliști? Sau poate sucul este preferat de șoferi ...

Nu știu, cert este că sucul a fost băut și mesajul ignorat de către copil, iar eu am rămas cu capacul pe masa din bucătărie, uitându-mă la mesaj și gândindu-mă: ”Ce a vrut să spună autorul?”

Chiar nu știu! Ce-i drept, am demarat niște acțiuni în viața mea, merg cu ele înainte. Dar nu se pune problema de viteză.

De fapt, nimic în jurul meu nu mi se pare că încetinește, ci dimpotrivă, toate vin ca un tăvălug. Cine se mișcă mai repede, câștigă. Atât la nivel de timp, cât și de rezultate. Am înțeles acest lucru prin experiența proprie și încerc să fac și eu tot posibilul în fiecare zi.

Nu încetini! Păi, atunci să nu încetinesc. Adică să păstrez ritmul ca până acum. E un ritm cam obositor, dar am weekend-urile să mă relaxez. Weekend-ul trecut, de exemplu, deși a fost vreme exemplară de primăvară, eu am simțit nevoia să o iau mai ușor și să mă relaxez în casă. Nu e nimic rău în asta.

Tu ce ai înțelege dacă ai primi un astfel de mesaj?

Zilele trecute, mă trimite copilul mare să-i iau un suc cu aloe vera. Mă ruga deja de câteva zile, eu tot uitam, dar de data asta nu am mai uitat. Numai că nu s-a sincronizat memoria mea cu stocul din magazin, căci nu am mai găsit îndră
Feb
6
2023
nu ma mai plang

Am decis ca, odată pentru totdeauna, să nu mă mai plâng altora de viața mea. Și va fi atitudinea mea semnătură pentru 2023. Am ales cuvintele în engleză pentru că sunt mai scurte, mai simple.

Cum am ajuns în această situație, de a renunța complet la a mă mai plânge? Păi, a fost un context interesant: mi-am începtul anul citind cartea Călătoria Cilkăi combinată cu părerea că viața mea e destul de complicată și grea. Într-un anumit moment totuși. în timp ce citeam cartea, am decis că viața mea nu este nici complicată și nici grea. Nici pe departe!

Alții au viața muuult mai grea și mai complicată! Cred că cunoști și tu astfel de persoane. Mi-am dat seama că, dacă mă plâng, dacă cerșesc mila și înțelegerea și acceptarea celor din jur, nu mă ajută la nimic. Căci nici nu știu ce gândește și simte fiecare, așa că nu am nicio confirmare dacă chiar obțin ce îmi doresc când mă plâng. Așa că am renunțat.

Nu mă mai plâng de circumstanțe, de evenimente, de situații din viața mea. Le accept așa cum sunt, le accept existența și caut soluții, văd ce este pozitiv și valoros în acea situație. Asta e viața, ăsta e materialul clientului și cu asta lucrăm.

Îți recomand și ție să citești Călătoria Cilkăi sau prima parte a sa, Tatuatorul de la Auschwitz. Sau orice carte scrisă de Heather Morris, îmi place cum scrie. Vei cunoaște alte fațete ale vieții, alte perspective. Viața nu trebuie să fie într-un anumit fel. Ea este așa cum este. De noi depinde ce facem cu ceea ce ea ne oferă. Și ne oferă cu vârf și îndesat!

Pe scurt: am schimbat perspectiva de la ”Of, ce greu și nasol este, nu e corect, viața e nedreaptă” la ”Asta e situația, ce pot face cu ea? Ce ocazii și oportunități îmi oferă?”. Atât. Am schimbat locul pe care-l luminez cu lanterna mea (atenția, focusul, energia mea) și, dintr-o dată, văd altceva.

Acum trebuie să învăț să-i tolerez, gestionez, las în pace pe cei ce se plâng în prezența mea. Căci nu îmi place acea energie, a plângăciosului.

A trecut deja prima lună din 2023, ca vântul și ca gândul. Am cam lipsit din online din motive de sănătate și organizatorice, așa că vă doresc acum un 2023 cu tot ce aveți nevoie. Dacă e să fie greu, măcar să fie cu folos!

Pentru sănătatea mea mentală, dacă simt nevoia să mă plâng, să scot din mine energia grea prin cuvinte, mă apuc de scris. Nu romane, ci cât simt nevoia. Într-o agendă sau foi pe care le pot arunca după ce termin de scris. Eu nu recitesc ce am scris despre mine, căci acea persoană despre care am scris nu mai există la momentul în care recitesc.

Ceea ce îți doresc și ție!

Am decis ca, odată pentru totdeauna, să nu mă mai plâng altora de viața mea. Și va fi atitudinea mea semnătură pentru 2023. Am ales cuvintele în engleză pentru că sunt mai scurte, mai simple. Cum am ajuns în această situație, de
Nov
2
2022
bullying in scoli

În ultima vreme am ajuns tot mai des la concluzia că noi, atât adulții cât și copiii din România, nu știm ce să facem și cum să ne comportăm în cazul în care suntem martorii unui bullying in scoli sau în jurul lor, act de violență, jignire etc în public. Deși unele persoane sar imediat cu critică și sfaturi când o mamă cu un copil deranjează cumva oamenii din jur, dacă s-ar lua și la bătaie nu am ști ce să facem. Îi lăsăm în pace că e treaba lor? Intervenim pentru că violența nu este în regulă? Dacă luăm și noi bătaie la rândul nostru? Sunăm la 112? Sitația este complicată și complexă însă cred că poate fi descâlcită prin educație la nivel național.

Nici eu nu știu ce aș face într-o astfel de situație. Să mă bag sau nu? Sunt minionă, nu am forță de luptă și am doi copii, nu vreau să mă expun inutil. Și, totuși, nici tăcerea nu e ok, e ca și cum am fi complice. Îmi e teamă să mă leg la cap fără să mă doară, dacă înțelegi ce vreau să spun.

M-am tot gândit la subiectul ăsta și cred că puterea noastră stă în număr. Cred că ar trebui să fim uniți, chiar străini fiind unii de alții, și să ne luăm apărarea în grupuri. Bineînțeles, în mod cât mai pașnic și civilizat.

Nu e OK că victimele abuzate în public sunt total abandonate de public (care mai și râde sau filmează scena). Nu e OK că nu știm ce să facem în astfel de situații, oricând i se poate întâmpla oricui să fie agresat. Nu e OK că ne e frică să ne luăm apărarea unii altora, că nu suntem uniți în fața abuzului.

Așadar, educația este calea, cu siguranță. Și să fie făcută în școală, atât pentru copii cât și pentru părinți. Cu studiu de caz și simulări practice, cum se pregătesc actorii pentru o scenă de film. Astfel încât fiecare părinte și copil să știe ce are de făcut în viața reală când întâlnește situații de agresiune, de bullying fizic sau verbal.

Este o lume crudă cu copiii noștri. Trebuie să fim uniți și educați. Treaba este foarte serioasă.

Ce părere ai?

În ultima vreme am ajuns tot mai des la concluzia că noi, atât adulții cât și copiii din România, nu știm ce să facem și cum să ne comportăm în cazul în care suntem martorii unui bullying in scoli sau în jurul lor, act de violenț
Nov
1
2022

Îmi fac adesea cumpărăturile în magazinele Lidl și am observat la intrare, chiar lângă aparatul de cafea, o mașinărie care reciclează sticlă, aluminiu și recipiente de plastic. E afișată o poză care explică exact, prin imagini, ce tipuri de ambalaje se primesc acolo. Bineînțeles, fiind vorba de o mașinărie, nu se acceptă chiar orice fel de ambalaj. La schimb, aparatul eliberează un bon valoric pe care-l pot folosi la plata cumpărăturilor din magazin, când trec pe la casele de marcat (nu self check-out căci bonul nu are cod de bare).

Mi se pare o idee excelentă! Decid să fac și eu un experiment și după câteva zile mă car cu vreo 2 sacoșe cu ambalaje reciclabile. Acestea nu trebuie turtite, așa că nu au încăput prea multe ... Iar sticla (materialul) chiar este grea!

În fine, găsești mai jos poza cu bonul faptelor mele. Pe scurt, pentru fiecare ambalaj reciclat primesc 2 bani. Nu 20 de bani ci 2 bani. Adică e nevoie de 50 de ambalaje ca să faci 1 leu pe care să-l cheltui în Lidl. Cu alte cuvinte: ”Bine, pa! Eu nu mă car cu pungi de gunoaie după mine pentru a primi firmituri în schimb. Mai bine reciclez la colțul blocului și/sau în fața blocului, fără să știu cât de puțin valorează în bani ambalajele alea reciclate și să rămân totuși cu impresia că am făcut o faptă bună pentru societate și planetă.”

Ceea ce vă doresc și vouă, căci pentru mine este bătaie de joc și nu vreau să particip. Cel puțin pentru cine vine pe jos la magazin. Pentru cine vine cu mașina burdușită cu ambalaje goale și curate, sper să considere că merită efortul. Pănâ la urmă fiecare decide când efortul este mult prea mare pentru rezultat, nu?

FYI, duc la reciclat sticlele de plastic fără capace, căci le adun pentru proiectul Capace cu Suflet.

În altă ordine de idei, la bloc ne-au adus un tomberon pentru ambalaje de plastic curate. E bună inițiativa, mai ales că nu toată lumea este dispusă să se plimbe cu pungile cu ambalaje goale până la centrul de reciclare de la colțul străzii. În fiecare dimineață vine câte un culegător de plastic și-și alege ce vrea de acolo. Atunci este și momentul meu de trezire căci turtește sticlele de plastic fix sub geamul meu. Inclusiv duminica. Eh, atâta vreme cât toată lumea are ce pune pe masă la ora cinei, nu mă plâng că mă trezesc cu noaptea-n cap fără să vreau.

Mă întreb dacă oamenii aceia care strâng ambalaje de plastic de pe stradă și din tomberoanele blocurilor tot 2 bani obțin pe fiecare bucată de plastic predată ...

Așadar, este reciclarea o afacere? Bineînțeles, dar nu pentru omul de rând, ci pentru companiile care vând sau prelucrează materialele colectate gratuit de la polulație.

De ce nu reciclează românii? Pentru că nu le iese nimic din asta. E doar un efort din partea lor, fără nicio recompensă, cel puțin nu una imediată, vizibilă, măsurabilă. Foarte puțini oameni fac lucruri fără să vadă un rezultat pe termen imediat, cel mult mediu. Sper că salvarea planetei nu stă în reciclat, dar sigur reciclatul ajută.

La tine cum merge cu reciclarea?

Îmi fac adesea cumpărăturile în magazinele Lidl și am observat la intrare, chiar lângă aparatul de cafea, o mașinărie care reciclează sticlă, aluminiu și recipiente de plastic. E afișată o poză care explică exact, prin imagini, c
Oct
17
2022
despre punctualitate

Nu îmi place să întârzii undeva. Am fost educată că a întârzia denotă lipsă de respect, atât față de celălalt, participanții și organizatorii unui eveniment, cât și față de mine. Nu îmi place să întârzii, mă străduiesc să nu întârzii dar uneori se întâmplă, chiar nu depinde totul numai de mine.

Nu îmi place nici când celălalt întârzie, mai ales dacă e vorba de un eveniment sau când timpul este limitat. Uneori înțeleg motivele întemeiate, dar mă și prind când e vorba de nepăsare și nesimțire. Iar asta influențează din start întâlnirea.

Ceea ce mă deranjează este reacția persoanelor atunci când eu întârzii. Spun că mă deranjează pentru că am avut parte de mai multe scenarii, și pozitive și negative, și știu că se poate și fără blaming/ shaming sau teoria punctualității ținută de cei virtuoși celor păcătoși.

Așadar, dacă EU întârzii la un eveniment sau o întâlnire (neintenționat), știu că premisele sunt următoarele: * interlocutorul e deranjat de lipsa mea de respect (mai ales dacă nu am anunțat că întârzii), * am mai puțin timp la dispoziție, * am pierdut o parte din eveniment și din informații, * am ratat ocaziile oferite celor care ajung printre primii (să-și aleagă locul, să se ducă la toaletă înainte de a începe evenimentul, să-și calmeze emoțiile, să socializeze puțin etc. ).

Ce vreau să primesc la schimb: acceptarea scuzelor, dacă le ofer. Atât. Deja sunt într-un context nefavorabil mie, deja am pierdut ceva (timp, ocazii, informații etc) nu mai este cazul să primesc și morală, ceartă, teoria importanței punctualității.

Poate că adulții nu ar trebui să sară să educe alți adulți prin discursuri de morală. Poate că ar trebui să-i lase să-și asume consecințele, ca adulți ce sunt, și să învețe din ele, dacă consideră că este cazul.

Dacă TU întârzii la întâlnirea cu mine, eu voi accepta scuzele tale, voi zâmbi și voi participa la întâlnire atât timp cât a mai rămas. Știu că nu ar ajuta cu nimic să mă supăr pe întârzierea ta, să o interpretez în fel și chip.

În concluzie, atunci când eu întârzii undeva, aș vrea să primesc înțelegere și respect. Atât cât se poate. De pierdut oricum pierd, e clar, nu mai am nevoie să fiu certată/ apostrofată și să mă simt prost.

Dacă vrei să afli mai multe despre importanța punctualității, citește o carte pe această temă.

Tu cum stai cu punctualitatea?

Nu îmi place să întârzii undeva. Am fost educată că a întârzia denotă lipsă de respect, atât față de celălalt, participanții și organizatorii unui eveniment, cât și față de mine. Nu îmi place să întârzii, mă străduiesc
Oct
3
2022
toamna la gradinita

Se dă următorul context: început de toamna la gradinita, li se cere copiilor să aducă într-o zi de luni câte un fruct și o legumă de toamnă. Ideea era ca cei micuți să vadă și să miroasă și să pipăie fructele și legumele, să înțeleagă că toamna e vremea recoltei, că cine a semănat culege acum de toate și are în cămară până la următoarea recoltă.

Bun! Deci am avut un weekend la dispoziție să mergem pe la piață sau pe la țară și să lăsăm copiii să-și aleagă unul-două fructe și legume. Eventual, să discutăm pe grupul de părinți cine ce aduce ca să fie un sac nuci și de struguri și nimic altceva. Adică să colabăram și noi puțin, pentru diversitate, măcar o parte dintre noi.

Care a fost realitatea din teren? În primul rând, nu am discutat nimic între noi părinții. Apoi, unii părinți au uitat de tot de acest proiect, alții au dus câteva fructe și legume. Iar alții au dus coșuri și sacoșe de fructe și legume - ca să fie pentru toată lumea, să aibă toți copiii, inclusiv cei care au uitat să aducă ceva.

Personal, nu înțeleg această cantitate mare și copleșitoare. De ce nu au putut aduce exact ce ni s-a cerut? Ce să facă doamnele educatoare cu atât de multe fructe și legume? Unde să le pună și cum să gestioneze situația în care unele se mai și strică în timp?

Copiii au mesele asigurate la grădiniță, deci exclus să fie nevoie să mănânce din fructe. Decât dacă vor ei expres.

Ce înțeleg copiii care intră în clasă cu un măr și un fir de praz și văd pe alții cu coșul plin pe masă?

Copiii înțeleg foarte bine că mare parte din lucruri le primesc de la părinții lor, că reflectă bugetul și disponibilitatea părinților.

Doamna educatoare a dat o temă pentru acasă și părinții consideră că, dacă fac ei mai mult, copiii care nu au adus nimic nu se vor mai simți aiurea. Nu este deloc așa. Și nici în viața de adult nu e așa.

Am fost și eu în situația în care am putut și am vrut să livrez mai mult decât mi s-a cerut. Însă am anunțat și am cerut acordul. Ca să nu fac mai mult rău decât bine.

Știu cum e să trimiți soțul să cumpere o pâine anumită și el să vină cu 3 feluri de pâine, câte 2 exemplare din fiecare. Și uite așa se creează o nouă situație care pune presiune pe mine să o gestionez: ce fac cu atâta pâine? Pe care o mănânc și pe care o conserv? Am spațiu să țin surplusul de pâine în congelator sau frigider?

Nu întotdeauna mai mult este și mai bine. Nu întotdeauna efortul suplimentar este apreciat și recompensat. Este posibil ca surplusul să încurce, să facă mai mult rău decât bine.

Și revin la întrebarea: de ce unii părinți au simțit nevoia să ducă coșuri cu fructe și legume, dacă ni s-a cerut un fruct și o legumă? De ce atât de mult? E cumva concurs între părinți pentru titlul de ”Părintele care a adus cele mai multe fructe și/sau legume”? Păi dacă e concurs ... hold my beer.

Tu ce părere ai de situația asta? Ți s-a întâmplat și ție?

Se dă următorul context: început de toamna la gradinita, li se cere copiilor să aducă într-o zi de luni câte un fruct și o legumă de toamnă. Ideea era ca cei micuți să vadă și să miroasă și să pipăie fructele și legumele, să
Aug
10
2022
sala fitness femei

Fac sport la sală de mai bine de 10 ani și am observat că există o legătură strânsă între suferința psihologică, intimă și disponibilitatea de a rezista/ tolera greutatea antrenamentului. Există și alte motive și motivații pentru care lumea merge la sală iar eliberarea stresului și scăparea temporară de suferința emoțională sunt doar două dintre ele.

Cu cât suferința emoțională este mai mare, cu atât crește toleranța la efort fizic. Sportul și efortul fizic ajută la echilibrarea hormonală a stresului, schimbă focusul de la minte la corp. Suferința emoțională (probleme în cuplu, cu părinții, cu munca, cu banii, cu sănătatea, cu copiii etc) nu poate fi oprită la cerere, însă efortul fizic da - când simți că nu mai poți, te oprești și te odihnești puțin apoi reiei exercițiul.

Nu știi când ieși dintr-o suferință emoțională decât atunci când ai puterea să privești în urmă, când realizezi că o feliuță din viața ta s-a schimbat ireversibil. Pe când la sală poți vedea progresul săptămânal, faci exercițiile cu mai multă ușurință și chiar bucurie, primești complimente și aprecieri pentru că progresul tău este vizibil.

Așadar, lăsați în pace oamenii care trag tare la sală, care vor un pic mai mult, un pic mai greu de la o săptămână la alta. Pentru ele este terapie, atât pentru suflet cât și pentru corp, se încarcă cu emoții pozitive pentru o oră de antrenament. Ele preferă să le curgă muzica prin vene decât furia și neputința. Ele preferă să vadă că pot face ceva practic, concret pentru ele decât să simtă iar că înoată în aceeași mocirlă ce pare fără scăpare. Aceste persoane nu sunt mari sportive, nu-și doresc vreo performanță sau laudă ci cu totul altceva: să-și elibereze mintea de stresul cotidian și să se focuseze doar pe efortul corpului. Da, pentru unele persoane, sportul la sală este ca o meditație: mintea este doar acolo, în prezent, atentă la mișcări și rimt și respirație.

Pentru persoanele ce vin la sală să scape pentru câteva ore de suferința emoțională, porecle precum ”soldățel” și glume precum ”E plin în sală, mai bine rămâi la aparate” dor foarte tare, chiar dacă nu se vede (este tot o formă de bullying). O astfel de respingere/ marginalizare doare, chiar dacă este spusă pe un ton de glumă, căci reprezintă încă o greutate pusă pe talerul durerii emoționale. Și nu știi niciodată când acest taler devine insuportabil de dus. Uneori, este suficientă o pană pentru a apleca talerul până la pământ. #theend

Dar știi ce? Aceste persoane ce aleg beneficiile efortului fizic în locul efortului de a înota în mocirla durerii emoționale nu se vor opri din a face acestă terapie prin sport. Pentru că au nevoie de ea și nu le interesează neputința/ dezinteresul altora de a face o flotare în plus, o fandare în plus, o flexare în plus. Pentru că sportul este, pentru ele, balsam pentru suflet, în timp ce pentru altele este doar un motiv de a mai pleca de acasă și a-și umple cu ceva orele după-amiezii.

Dacă soarele strălucește prea puternic pentru tine, pune-ți ochelarii, nu cere soarelui să se ascundă după un nor.

Am mare respect pentru persoanele care nu renunță. Care continuă să meargă pe drumul ales până decid singure că e cazul să schimbe direcția.

Unul dintre sutele de motive pentru care mergem la sală este să ieșim din zona de confort, să facem un pic mai mult decât credem că putem. Iar antrenorul este acolo să ne ajute prin încurajări și corectări de poziție și stabilire de ritm.

Una dintre lecțiile învățate la ora de sport este că nimeni nu va face efortul în locul nostru. Dar și că nu suntem singuri în acestă muncă și că nu e necesar să facem totul deodată.

Fac sport la sală de mai bine de 10 ani și am observat că există o legătură strânsă între suferința psihologică, intimă și disponibilitatea de a rezista/ tolera greutatea antrenamentului. Există și alte motive și motivații pentr
May
16
2022
Știi cântecul ”All you need is love” al celor de la Beatles? Pun pariu că-ți vine să-l fredonezi imediat, căci e tare simpatic. Și liniștitor. Ce poate fi mai frumos decât o rețetă a fericii cu un singur ingredient?Și pentru mine
May
14
2022
cum să nu prinzi o muscă

Vreau să îți povestesc o întâmplare aparent banală și fără consecințe:

Într-o zi, ai mei au ieșit pe ușă afară din casă și în urma lor a intrat o muscă mare și neagră. Am zărit-o cu coada ochiului. Credeam că mi s-a părut, avea viteză foarte mare.

Am închis ușa și mi-am dat repede seama că nu mi s-a părut. Bâzâia îngrozitor de tare. Zbura haotic și umplea camera în care intrase direct cu un zumzăit îngrozitor. Abia reușeam să o detectez cu privirea și să o urmăresc. Era mare, neagră, zgomotoasă, haotică și enervantă.

Aduc pliciul, închid ușa camerei și mă pun pe vânat. După un minut de urmărit și așteptat să se așeze undeva ca să o nimeresc, mi-am dat seama că este o pierdere de timp. Musca era foarte agitată, zbura prea haotic ca să o pot urmări, cu atât mai puțin ca să o prind, oricât de mare și neagră era.

Înainte de a mă umple de frustrare, mi-a venit ideea salvatoare: am deschis ușa de la cameră și cea de la intrare și am așteptat să iasă din casă pe unde a intrat. Totul a durat câteva secunde - musca a zbughit-o afară cât ai zice bâz. Job done! Nimeni nu a fost rănit în acțiune.

Cât de simplu a fost! Fără agitație, consum de timp și energie. Și în timp ce mă felicitam pentru ideea bună și eficientă, mi-a venit întrebarea: oare nu există și alte situații din viața mea în care aș putea scăpa de probleme sau situații la fel de simplu? Oare nu există situații în viața mea în care să invit persoana să iasă pe unde a intrat în viața mea, fără să trebuiască să am de-a face cu ea prea mult?

Eu cred ca există. Trebuie doar să fiu atentă și să recunosc când va apărea o situație de genul acesta. Este atât de simplu!

Nu tot ce pare a fi o problemă trebuie tratat ca o problemă. Cred că anumite situații, cu cât sunt păstrate mai mult în viața mea, cu atât se complică inutil. Cum ar fi fost să petrec zeci de minute încercând să prind musca?

Felul în care rezolv micile probleme ale vieții spune ceva despre felul în care rezolv probleme mai complicate, cu mize mult mai mari, din viața mea.

De acum înainte voi fi atentă la situațiile și oamenii care nu îmi aduc niciun beneficiu și care pot ieși din viața mea la fel de repede cum au intrat. Nu are rost să mă agăț de ele/ei, nu m-ar ajuta cu absolut nimic. Decât, poate, să-mi consume timpul și energia emoțională.

Ce părere ai? Ai întânit și tu astfel de situații?

Vreau să îți povestesc o întâmplare aparent banală și fără consecințe: Într-o zi, ai mei au ieșit pe ușă afară din casă și în urma lor a intrat o muscă mare și neagră. Am zărit-o cu coada ochiului. Credeam că mi s-a pă
Apr
4
2022

Acesta este cea mai citită story din luna Martie 2022 pe de contul meu privat de pe Facebook (blogul are o pagină separată). Cred cu tărie că femeile acestei lumi pot opri acest război și toate războaiele din lume. Ceea ce le lipsește, însă, este puterea - nu sunt destule femei în poziții decizionale cheie care să aibă influență asupra evoluției lucrurilor.

A spune NU războiului nu este suficient, a condamna din vorbe măcelul și teroarea din Ucraina nu este suficient. Este nevoie de curaj pentru a lua decizii grele, incomode, nepopulare însă care pot stârpi răul de la rădăcină. O femeie (sau mai multe) poate influența balanța Război-Pace chiar și din umbră, nu cred că are nevoie de publicitate (deși ar fi bine să fie dată ca exemplu și să învățăm de la ea).

Nu aș fi vrut să vorbesc despre război pe blog, însă nici nu am cum să-l ignor. Orice om sănătos la minte și la suflet suferă pentru ceea ce se întâmplă în Ucraina.

Acesta este al doilea story popular în luna Martie 2022 pe contul meu de Facebook. Mi-a plăcut mult citatul, eram într-o pasă mai proastă în ziua aceea și mi-am dat seama că văicăreala nu mă ajută cu nimic așa că am ales tăcerea. Eram obosită, într-adevăr, dar emoțional, nu fizic.

Citatul spune că, atunci când o femeie este tăcută, inima ei este prea obosită pentru cuvinte. Am avut de multe ori astfel de perioade din care, însă, am revenit cu bine. Mai puternică, parcă. Căci nu mă poate doborî de două ori același lucru.

Acest story a fost la fel de popular ca cel de sus, după numărul de vizualizări, însă a primit mai multe inimioare și like-uri. A fost mai mult ca o împărtășire a bucuriei că mi-am luat flori de primăvară, freziile fiind preferatele mele. Ador parfumul lor!

Am învățat obiceiul ăsta de la mama, care-și cumpără adesea singură flori proaspete, pe alese, din piață. Ea spune că niciun ghiveci cu flori nu se compară cu o vază cu flori proaspete, cărora le simți parfumul de fiecare dată când treci pe lângă ele.

Nici să nu te gândești ”Ia uite-o și pe asta, își cumpără singură flori că nu are cine să-i cumpere!” Nici să nu te gândești! Situațiile de viață nu sunt albe sau negre, bune sau rele căci nici oamenii nu sunt doar albi sau doar negri. Trăim într-o lume cu foarte multe nuanțe de gri. Eu sunt una dintre ele: îmi place să-mi cumpăr flori singură.

Anyway, acesta este rezumatul pentru luna Martie 2022. Sper să devină o rubrică permanentă pe blog.

Ție care story ți-a plăcut dintre cele de mai sus?

Acesta este cea mai citită story din luna Martie 2022 pe de contul meu privat de pe Facebook (blogul are o pagină separată). Cred cu tărie că femeile acestei lumi pot opri acest război și toate războaiele din lume. Ceea ce le lipsește,
Mar
9
2022
apartament mic lectii de viata

Nu știu cum s-a făcut, dar drumul vieții ne-a dus cu traiul într-un apartament mic. Când zic mic, mă refer la mai puțin de 40 de metri pătrați. Când ne-am mutat doar eu și soțul, era simpu și amuzant. Acum nu mai este deloc simplu și nici amuzant, căci suntem 4 suflete ce împart cele 2 camere nu prea mari, o baie micuță și o bucătărie minusculă. Pare nasol și în mare parte este. Însă ne descurcăm destul de bine și este, totuși, o situație din care avem ocazia să învățăm cu toții câte ceva.

M-am tot gândit că acest context creat de apartamentul nostru mic nu se află degeaba în viața noastră, ceva bun trebuie să iasă de aici. M-am gândit și cred că am reușit să pun cap la cap câteva lecții de viață pe care ni le-a adus traiul în acest mic apartament. Lecții pe care încă le învățăm, să nu credeți că este ușor. Procesul de învățare este continuu.

  1. Ordinea & organizarea sunt cele mai importante elemente ale traiului în comun într-un spațiu mic. Orice fel de dezordine ne afectează direct, căci efectiv nu mai avem loc și o vedem fix în fața noastră. Ordinea ne dă un sentiment de control asupra mediului în care trăim, un sentiment de bine. Fac ordine zilnic și îi învăț și pe copii să fie ordonați sau cel puțin atenți cu lucrurile lor. Aici nu e loc de fac ce vreau, le las pe unde vreau. Nu se poate asta, căci îi afectează pe toți din familie. Menținerea ordinii înseamnă respect!
  2. Răbdarea. Uneori, de multe ori, ca să ajung la un obiect e necesar să mut, să scot, să dau la o parte alte obiecte. E ca un fel de puzzle. Un joc pe care-l joc zilnic, nu am de ales. Nu-i ușor, mă mai enervez uneori căci trebuie în permanență să le aranjez la loc, să țin minte care pe unde au fost etc. Am învățat să am răbdare cu procesul și să nu renunț doar pentru că durează câteva minute mai mult decât aș vrea eu.
  3. Spațiul intim nu există în sensul clasic, ci ni-l creem singuri în jurul nostru prin respect reciproc. Îți dai seama că nimeni nu are camera lui. Nici măcar colțul lui. Așa că atunci când cineva gătește, citește, face teme, se joacă, vorbește la telefon etc. etc. facem liniște și îi respectăm activitatea. Cred că lecția asta ne-a luat cel mai mult timp de învățat, căci nu e ușor să adaptezi ceea ce faci în casă la nevoile tuturor celor din jur (mai ales când este și un copil mic în familie). Sau să ceri verbal să-ți fie respectată nevoia de liniște și spațiu, chiar dacă temporar.
  4. Când călătorim, alegem cazări cu camere mari, spațioase, generoase, cu balcon deschis și vedere superbă. Da, costă mai mult, dar merită. La hotel sau pensiune nu vreau să mă simt ca acasă ci diferit.
  5. Când ne plimbăm în natură, căutăm plaje pustii, păduri cu copaci înalți, câmpii deschise și orice alt spațiu care ne relaxează mental. Nu îmi place în mod deosebit să vizitez peșteri, de exemplu, mă simt ... ca acasă. :)). Iar de aglomerarații de oameni m-am vindecat definitiv. Vreau spațiu în jurul meu și liniște civilizată.
  6. Nu ne luăm animal de casă. Nu avem cum, nu avem unde. Bine că nici copiii nu cer prea insistent.
  7. Recent, am început să ne dorim să mai eliberăm din spațiu, să scoatem din casă ce nu ne mai folosește. Dar războiul ăsta stupid ce ne afectează direct ne-a făcut să încetinim proiectul ăsta. Dar nu renunț, încet dar sigur vor dispărea toate lucrurile pe care nu le mai folosim.

Cam acestea sunt lecțiile mele de viață deprinse în casa în care locuim. Nu mă plâng, ne este dragă și am învățat să facem lucrurile să lucreze în favoarea noastră.

Și tu locuiești într-un apartament mic? Cum ți-a modelat acest lucru personalitatea?

Nu știu cum s-a făcut, dar drumul vieții ne-a dus cu traiul într-un apartament mic. Când zic mic, mă refer la mai puțin de 40 de metri pătrați. Când ne-am mutat doar eu și soțul, era simpu și amuzant. Acum nu mai este deloc simplu
Mar
7
2022
vecini care deranjeaza galagie

Ce poate fi mai nasol decât un copil mic cu muci, cu stare febrilă, ce stă acasă de la grădiniță iar zilele par interminabile? Ce poate fi mai greu de suportat decât zi după zi cu siropuri, ser fiziologic, nopți dormite iepurește?

Îți spun eu, probabil nici măcar nu intuiești: țipetele, urletele și plânsetele unei familii vecine cu copil mic ce stă toată ziua acasă. Îți spun eu, e îngrozitor să-l auzi pe adult țipând și pe copil plângând, all day long. Însă plânsul copilului este cel mai greu de dus, din punctul meu emoțional de vedere.

Nu mă afectează dacă adultul țipă și este frustrat și nervos. E adult, are acces la resurse care să-l ajute să-și gestioneze emoțiile. Însă copilul este complet neajutorat. Și eu m-am simțit neajutorată căci nu puteam să fac nimic să-l ajut să nu mai plângă.

Dacă m-aș fi dus la ușa lor să mă plâng sau să le dau sfaturi (Doamne ferește!), aș fi înrăutățit lucrurile. (1) Acea mamă nu avea nevoie de sfaturi ci de ajutor practic. (2) Aș fi adăugat încă un motiv pentru care să urle la copil: ”Nu mai plânge atâta că te aud vecinii și iar vin la ușa noastră.” Și nu aș fi vrut așa ceva!

Țipetele adulților sunt tot niște palme date copiilor, însă afectează mintea, egoul, sufletul.

Da, certurile din familie, mai exact tonul vocii folosit în dialogurile din casă au un impact foarte mare, atât asupra copilului cât și al adultului. Pentru a schimba asta, e nevoie de muncă. Multă muncă, deschidere și vulnerabilitate. Și nu-i ușor.

Dincolo de toate astea, sunt recunoscătoare pentru această experiență. Am învățat din ea. Dar a fost greu să mă joc cu copilul meu pe covor, sau să stăm la masă, sau ne încercăm să ne odihnim de prânz în timp ce deasupra noastră se urlă și se țipă toată ziua.

Am învățat să fiu eu însămi mai atentă la felul în care le vorbesc copiilor în intimitatea casei noastre. La ton, la intonație, la timing, la numărul de cuvinte, la reducerea criticii, la focusul pe soluții, la discutarea acțiunilor și nu a omului.

Ce poate fi mai nasol decât un copil mic cu muci, cu stare febrilă, ce stă acasă de la grădiniță iar zilele par interminabile? Ce poate fi mai greu de suportat decât zi după zi cu siropuri, ser fiziologic, nopți dormite iepurește?