Azi dimineata m-am surprins adaugand in omleta pere!
Ieri seara. O revedere mult asteptata cu un grup magic. Nou pentru mine, precum multe din lucrurile frumoase ce au dat navala peste mine in ultima vreme. Oameni de frumuseti din cele mai diverse care au facut din pasiunea pentru copii magie si joc. La joc te prinzi indata. Iar pentru magie trebuie doar sa te lasi sa apartii, voluntar. Inspiratie, indemn la daruire, noblete ingénua. Nici nu stii cu ce sa rezonezi mai repede! Am plecat cu ochii plini de frumos si suras.
Azi-noapte am facut cunostinta - a doua oara - cu cea mai wow mama. Atributul a venit natural de la cineva care a facut o pasiune din arta acceptarii si care in timpul liber iubeste timbrele. Prima data cand am cunoscut-o, am gasit-o grozava, pe ea ca persoana - nu stiam ca e mama unor copii frumosi de care te indragostesti din poze si povesti.
Tot azi-noapte am mancat niste paste senzationale! Vegetariene - caci asa a vrut priceputul bucatar (surpriza mare - artistul cu timbrele!). Frigiderul, in generozitatea lui, ne-ar fi oferit chiar si pestele. Si-ar fi dorit pesemne sa-si acopere goliciunea doar cu cele 4 oua ramase tendentios la vedere. Am avut noroc noi de data asta! Marul insa ne-a uimit pe toti.
De curand mi-a intrat in viata cineva incredibil care zambeste cu ochii!! Si care copleseste instantaneu printr-o energie formidabila. Nu eram pregatita pentru asta insa m-am surprins adaptandu-ma repede la acest altfel. Acum imi e greu sa-mi ajung zambetul din urma.
Am ajuns acasa dimineata. Am adormit cu greu. De sus, genele insistau sa mai admire o vreme ochi-mi inca plini.
M-am trezit zambind - nicio mirare! ;-)
Acest articol este trimis de Luciana Zaharia (37 de ani, din Bucuresti, Sales @PepsiCo Romania) la invitatia mea de a scrie pe blog.
A facut el furori de-a lungul tuturor timpurilor? Stie el sa placa aproape oricui?
Cert este ca, odata ce il indragesti, nu-ti mai da pace. Istoric, si-a lasat insemnele in cele mai ciudate chipuri- pereti de pesteri, bucati de argila, carapace de broaste testoase, papirusuri, pergament, hartie, carti. Destul de controversat social, chiar si mail-ul are o contributie. Iar peretii digitali contemporani, in ciuda generozitatii imagistice, rasplatesc si apreciaza (incercati meniul de facebook nationalist) constant aproape orice manifestare!
Te-ai gandi ca i-ar precede vorbitului? Si nu ar suna deloc nefiresc - de-ar fi reusit cineva sa demonstreze intocmai!
De la stanga la dreapta, pe orizontala sau verticala, simplu sau complicat, tinut sub control de scribi indragostiti de privilegiul insusi, el pare sa fi tinut mortis sa fie. Sa spuna mai departe.
Act de cultura cu intentii civilizatoare, arta alba, scrisul s-a nascut mai degraba dintr-o nevoie de exprimare decat de comunicare...(vorbitul sa fi fost primul totusi?)
De-as avea ocazia sa-i aduc un mic repros (in afara de ajustarea nazuintei), i-as zice despre cumpat si temei. Dar parca nu lui, ci celor ce il plac. Caci el a fost generos si tolerant de cand lumea si nu cred sa planuiasca pe ascuns sa se opreasca.
Da, stiu, am intrat deja la sectiunea ‘see more’. Ca vorbeam de rabdare doar.
Eu i-as zice da. Scrisului. Si l-as urmari cu aprecieri oriunde ar alege el sa fie, sa spuna, sa apartina.
Abia astept sa ma surprinda!
Acest articol este trimis de Luciana Zaharia (37 de ani, din Bucuresti, Sales @PepsiCo Romania) la invitatia mea de a scrie pe blog.
Dacă zici că România e o țară, susții că e compusă din țărani. Sau poate ești țăran. Dacă ești, cum se modifică temperatura apei din fântână pe parcursul anului? Dacă nu, hai să fim români!
Să se mute din România producătorul de căruțe cu motor, Dacia. Hai pe jos (Peugeot), e mai frumos! Să plece Bitdefender, vrem să ne protejeze Dumnezeu!
Vrem mâncare bună, să curgă lapte și miere! Ți-ar place să îmbraci haine din frunze? Sau vrei să fie din piele? Tu alegi!
Improvizația e soluția ta? Sau vrei să ai lucruri profesionale? Dacă nu, nu mai cumpăra produse din Turcia și China.
Ai impresia că Samsung și LG sunt ceva? Pentru mine nu prea există. Sunt doar niște producători de nimicuri: combine frigorifice și plite electrice. Ce zici, e bună combinația dintre măr și portocală? Dacă n-ai idee, Apple-Orange cum ar suna?
Scris cu mâinile mele și cu ajutorul lui Dumnezeu!
România!
P.S. Acest articol este trimis de Emilian la invitatia mea de a scrie pe blog; el este din Timișoara si are 23 de ani.
Oare ce simt?
Ce ar trebui sa simt?
Sunt trista.
Simt ca nu sunt pentru o relatie. Ca ar trebui sa stau singura si sa nu mai ranesc pe altii. Eu deja sunt schilodita emotional, de ce sa mai schilodesc si pe altcineva? Sau pot sa fac totul sa fie bine? De ce sunt asa de furioasa? De ce nu imi pot stapani furia? De ce nu pot face nimic? Emotional, ma simt golita. Schilod emotional. Ce inseamna asta? Care este definitia si cum poti sa explic cuiva acest termen? Cum ii poti explica cuiva ca te simti goala emotional, ca un vid….. Eterna singuratica.
Si in compensatie o relatie ratata, care doar a cerut totul de la tine, dar nu a oferit nimic ... iar acum inca o relatie, care ofera totul, conditionat, dar in care te simti ca iepurele scos din palaria magicianului, nelalocul tau ... ca pestele pe uscat. Atatea fraze pompoase pentru un singur gand ... esti un escroc intr-o lume care nu iti apartine. Lumea mea e una goala, intunecata, cu frunze uscate, cu ploaie si vant. Nu ma potrivesc in lumea asta plina de culori, de oameni veseli si copii fragili, rozi, pufosi.
P.S. Acest articol este trimis de Mireyday la invitatia mea de a scrie pe blog; ea are 32 de ani si este din Olt.
Cu fiecare moment trecut din viața fetițelor, ele se apropie din ce în ce mai mult de latura largă a feminității, ele descoperă lumea mai bine și devin femei prin experiențe trăite pe propria piele. La un moment dat, ele ajung să cunoască bărbatul "visurilor". Aici începe adevărata experiență, din care înveți cele mai multe: iubirea.
Iubirea este un sentiment de la care pleacă fericirea, înțelegerea, poate chiar înțelepciunea însă inevitabile sunt suferința, naivitatea... Bărbatul visurilor nu există deoarece bărbații nu tratează cum trebuie o femeie. Femeia trebuie văzută ca pe o floare (simbolul începutului, al frumuseții) pentru că fără ea, bărbatul nu există. Nu femeile depind de bărbați, ci invers. Încă din marile începuturi femeile nu aveau drepturi, însă au început să apară cunoștințele bărbaților față de femei și au realizat, într-un sfârșit, că acestea pot face lucrurile mai bine. Așa este.
Ceea ce o ajută este latura sensibilă, pentru că ea poate simți, poate gândi limpede și poate rămâne puternică chiar dacă nu își dă seama de asta în momentele respective. Sensibilitatea femeilor nu este dominată de puterea bărbaților. Femeile devin sensibile pentru că înăuntrul lor, ele nu își dau seama că suferința peste care trec are un scop: acela de a-și dezvălui puterea la un moment dat. Acel moment poate fi după o relație cu un bărbat. În general, bărbații nu tratează cum trebuie femeia de lângă ei deoarece ei simț nevoia să domine, dar fetelor...nu vă lăsați mai prejos decât ei. Ei depind de voi, nu invers. Învățați să vedeți orice suferința că fiind o lecție, o lecție din care va dați seama că bărbații sunt puternici fizic, dar nu sufletește. Și bărbații suferă, și suferă adânc însă nu arată asta. O relație poate ajunge la o treaptă înaltă de înțelegere și armonie abia după ce și bărbații își dezvăluie latura sensibilă, atunci există un echilibru.
Femeia ca o floare, ca un răsărit ce pur și simplu se întinde, te orbește, te învăluie în căldură... ea este ceea ce ține bărbatul puternic. E culmea că prin sensibilitatea voastră "țineți" bărbatul de lângă voi "puternic". Scriu între ghilimele deoarece doar se spune că îl țineți și că este puternic. Nu "îl țineți" pentru că el doar domină când vă vede sensibile, doar îl hrăniți și nu e "puternic" pentru că sufletește, este egalul vostru. Relația perfectă vine atunci când nu cauți, vine atunci când te încrezi în cel de lângă tine orbește, pentru că nu îl poți ține legat, el sau ea își poate "muta lacătul la alt dulap" oricând. Iubiți și învățați, nu suferiți la fiecare pas.
P.S. Acest articol este trimis de Rares la invitatia mea de a scrie pe blog; el are 16 de ani si este din Buzau.
In dimineața asta am ales să îndrept puterea cuvintelor mele, bine structurate într-un scurt mesaj aruncat direct și fără milă în direcția „nepoftitelor” care îmi vizitează profilul, chiar dacă nu sunt în lista mea de prieteni și mai ales că nu au sentimente cel puțin de respect în ceea ce mă privește, fiind însă interesate de tot ce scriu și tot ce am de zis sau arătat.
Mesajul începea așa:
"Deși nu sunteți în lista mea de prieteni îmi urmăriți activitățile și asta mă bucură.
Sunt mai bogată în cuvinte și asta vă înebunește.
În schimb la voi e sărăcie, lipsă de educație, lipsă de ortografie, selfie-uri cu etalări de rochii prea scurte și prea vulgare, invers proporționale cu statutul de "doamne" la care pretindeți...”
Mesajul mai are o completare dar deschid aici niște paranteze și reiau tot un articol de al meu mai vechi care detaliază ideea „doamnă”:
„Nu ești o doamnă doar pentru că împrumuți personalitate de la hainele pe care le îmbraci.
Nu, nu ești o doamnă dacă porți la braț o geantă scumpă pe care o etalezi aproape ostentativ.
Nu te pot ridica la acest statut nici mii de vizite la coafor.
Nu atât timp cât ai sufletul plin de „fudulie” și prost gust.
Și nu, nu ești o doamnă când arunci cu vorbe impertinente în oamenii de lângă tine sau când le intri încălțată în suflet cu tălpile murdare și calci peste tot.
Nu ești o doamnă când îți cumperi diplome dar nu știi cum sună și cum se scrie corect limba română.
Când nu îl respecți pe Eminescu, pe Vieru sau când nu știi cine a fost Păunescu.
Doamnă devii.
Când crești frumos, când ai parte de educație și ești învățată ce este respectul față de cei mai puțin norocoși ca tine.”
Închid parantezele și revin la continuarea mesajului de azi...
„...Aur la gât, la urechi, la mâini și la degete, asemeni unui brad împodobit fără gust.
Dar nu întotdeauna ce e mai mult e și mai bine.
Exact la subiect proverbul: "Prostul nu e prost destul dacă nu e și fudul".
Poate sunt un pic rea dar unele lucruri trebuie spuse direct ca să se înțeleagă, la mintea unora nu ajunge prin apropo-uri.”
Așa se termina mesajul meu direct și răspicat, iar reacțiile nu s-au lăsat așteptate.
Semn că mai sunt persoane în același asentiment, că duc și ei la rândul lor lupte crâncene cu astfel de personaje, care până la urmă nu ar deranja pe nimeni dacă ar sta în banca lor, să fie neutri.
Mie îmi place vorba asta” dacă nu poți face bine, măcar nu face rau”.
Sau câteva rânduri desprinse dintr-o poezie de a mea:
„Cum poți să judeci,
când îți știi propriile greșeli?
Nu-l „murdări” pe Mâine,
Mai bine „curăță-l” pe Ieri.”
De la ideea asta am pornit și am hotărât să zic lucrurilor pe nume referitor la acest subiect.
Și după cum ziceam, reacțiile au fost...au fost destule.
De la una din reacții se naște și acest articol, mai bine așezat.
Draga mea amică Mihaela, care găzduiește textele mele pe blogg-ul ei www.lirc.ro a vrut o continuare ... și eu cu mare drag mă exprim, mai ales atunci când sunt rugată.
Articolul ăsta nu vrea să atingă nici un fel de răutate sau frustrare ci dimpotrivă să stopeze un pic sufletele astea ranchiunoase și invidioase.
Peace. :)>-
P.S. Aceasta poezie mi-a fost trimisa de Corina la invitatia mea de a scrie pe blog pe orice tema, dupa bunul plac.
Lasă-mi viață anii,
să se plimbe cu mine, de mână,
vinde-mi niște decenii de tinerețe,
să n-o văd niciodată, pe mama bătrână.
Lasă-mi toamnele,
toamne ca altădată,
când tata încă putea,
să mă aștepte la poartă.
Lasă-mi casa așa, nu trece cu vremea prin ea.
Fotografii înrămate,
în care se ascund,
mii de amintiri ancorate,
de timp învechite,
cu grijă în suflet păstrate.
Lasă banca și nucul, grădina așa roditoare,
lasă neatins, locul ăsta sub soare.
Tu poate viață, n-ai casă și poate nu îți dai seama,
cat înseamnă pentru mine,
sa-mi dai niște ani pentru mama.
P.S. Aceasta poezie mi-a fost trimisa de Corina la invitatia mea de a scrie pe blog pe orice tema, dupa bunul plac.
Vinul o ajuta la amintiri.
Amintirile pe care nu le poate împarți cu nimeni.
Cateodata nici macar cu ea.
Barbatul pe care l-a iubit.
Cel care a rănit-o.
Cel pe care l-a părăsit.
Barbatul pe a cărui umăr a putut sa plângă.
Cel dupa care regreta.
Cel de care ii este inca dor.
Barbatul care o păstrează in gand ca pe femeia vieții lui.
Sau cel căruia i-a dăruit constient tot ce avea, conștienta fiind ca greșește.
Cel care i-a adus flori.
Barbatul care nu avea nimic dar o facea sa simtă ca are tot.
Si cel care avea tot cand ea simțea ca nu are nimic.
Barbatul care a sarutat-o prima oara.
Sau cel dupa care s-ar fi dus pana la sfarsitul lumii.
Nu poate.
Nu poate sa isi amintească de ele oricum.
Doar cu ea si un pahar de vin dulce rosé.
Asa amintirile au gust.
Aroma.
Trecut.
Esența.
P.S. Aceasta poezie mi-a fost trimisa de Corina (in poza este chiar ea savurand un pahar cu vin) la invitatia mea de a scrie pe blog pe orice tema, dupa bunul plac.
Tata era un om aparte.
Aparte prin dragostea care o purta oamenilor din jurul lui.
Rândurile astea sunt însă despre dragostea infinită pe care mi-o purta mie.
Mi-e greu să scriu despre tata.
Pentru că doare.
Pentru că sunt răni deschise, care vor rămâne așa toată viața.
Pentru că nu i-am spus mai des "te iubesc", precum și-ar fi dorit să audă.
Pentru că nu am avut timp destul să îi mulțumesc pentru tot ce a fost pentru mine.
Pentru "drumurile" pe care mi le făcea iarna până la școală, mergând înaintea mea și dând zăpada la o parte.
Să îi mulțumesc pentru jocurile din copilărie și pentru timpul în care ne jucam împreună.
Pentru poveștile spuse înainte de somn.
Pentru nopțile în care nu puteam să dorm și îmi spunea să mă gândesc la apa care curge printre pietricele unui râuleț.
Să îi mulțumesc că m-a îndreptat de mică să ascult muzică bună și să fiu sensibilă.
Pentru că el era.
Foarte rar îmi spunea pe nume.
Avea mereu alte "alinturi" speciale.
El m-a învățat să fiu bună și să iert.
Tatăl meu era deosebit.
Eu am știut asta mereu însă parcă nu mi-au ajuns niciodată cuvinte să îi spun.
Acum când "tot ce am vrut să îi spun vreodată" se așterne frumos pe hârtie, e prea târziu.
E prea tarziu pentru el.
Prea tarziu pentru mine.
Acum când ajung acasă, nu mă mai așteaptă la poartă.
Nu mai fuge să mă prindă în brațe.
Nu mai am nici eu la cine să fug atunci când mi-e frică.
De viață.
Tot ce mai am este o poză din care el îmi zâmbește.
Și am dor.
Și am lacrimi.
Lacrimi pentru tot ce a însemnat tatăl meu.
"Un pian vechi se aude încet,
plânge și el pe melodii,
știi tată că am un regret?
Că nu ți-am scris
mai des poezii."
P.S. Aceasta poezie mi-a fost trimisa de Corina (in poza este chiar tatal ei) la invitatia mea de a scrie pe blog pe orice tema, dupa bunul plac. Sper sa va placa!
Am coborât din avion ușor timorată.
Toată viața mea de până atunci rămăseseră departe.
Acum începea o altă provocare despre care nu știam nimic.
Știam doar că este iubire.
Că eu sunt unde ar trebui să fiu.
Era inutil să mă gândesc la ce urmează.
Era un început de poveste.
Pe care am hotărât să o trăiesc din clipa aceea, deși povestea începuse demult și devenea tot mai frumoasă.
...
Mi-am luat bagajele de pe bandă și m-am oprit pentru o clipă printre oamenii grăbiți ce se înghesuiau.
Mă gândeam că partea asta de poveste trebuie să înceapă fără pic de teamă sau incertitudine.
În fond, dragostea e mereu ca o loterie ... joci fără să știi finalul.
Mi-am făcut loc prin aglomerație și am zâmbit.
Eram fericită.
L-am văzut.
El vizibil emoționat.
Eu vizibil îndrăgostită.
Emana o caldură și o fericire în priviri încât știam că tot ce mi-a spus până acum în nopțile acelea fără sfârșit, era mai adevărat decât aș fi crezut.
M-a luat în brațe și am tăcut amândoi.
Nu mai erau loc de cuvinte.
Aerul cald, mediteranean, pe care începeam să îl simt, mă purta într-o liniște profundă.
Ne ținem de mână.
Simt că partea pierdută din mine a revenit.
Îl privesc.
Eu vizibil emoționată.
El vizibil îndrăgostit.
P.S. Aceasta poezie mi-a fost trimisa de Corina (in poza este chiar ea impreuna cu iubitul ei) la invitatia mea de a scrie pe blog pe orice tema, dupa bunul plac. Sper sa va placa!
Pe X îl întâlnești de obicei ziua la birou, la sală sau la un hotel de pe o stradă ascunsă, „însoțit” întotdeauna de câte o femeie frumoasă.
Seara îl poți vedea în restaurante de primă clasă, în cluburi mai rar și numai spre dimineață.
E bine îmbrăcat, cu atitudinea ce transmite putere la fiecare gest.
Se uită la fiecare zece minute la ceasul lui scump și îi sună Iphone-ul într-o nebunie.
Are pantofii perfect asortați la ținuta business, nu zâmbește decât la limită de politețe, ușor
arogant.
Nu abordează niciodată el, femeile.
În schimb roiesc ele în jurul lui și îl sorbesc din priviri ca pe un „zeu”.
Și nici măcar nu contează că are sufletul rece și de cele mai multe ori soție, acasă.
El e cel care alege,pentru că își permite.
Femeile îl aleg la rândul lor, pentru că el își permite .
Și are amante, iubite, soție și poate copii.
Le îmbină pe toate, cu o perfectă armonie, este iubit și apreciat, în orice fel.
Soția se bucură de statutul de soție, este femeia care îl ține de braț la orice eveniment din viața lui, are acces la toate conturile, trece cu vederea infidelitățile și înghite în sec când el se întoarce târziu de la „ședințele” interminabile.
Amantele trăiesc momentul și sunt încântate de cadourile pe care le primesc în schimbul discreției și disponibilității.
Nimeni nu vrea să lase un astfel de bărbat.
Pentru că ele nu-și permit să îl piardă.
Pentru că el își permite să le țină.
Pe Y îl poți vedea mai des, în parc, în trafic, în orice lounge unde se relaxează „lumea bună”, în club la fiecare sfârșit de săptămână.
Studiază cu atenție în jur, dispus să zâmbească femeilor frumoase, așteptând însă cuminte să facă femeia primul pas.
Iese în evidență cu un farmec aparte, nu pare să frângă inimi dar păstrează constant puțină stofă de Don Juan.
El cu certitudine este un bărbat singur, trecut cu puțin peste 35, neîmplinit încă financiar și personal.
Are un apartament de la părinți sau plătește o rată, o muncă la stat cu un salariu "decent".
El pretinde că poate alege o femeie.
De fapt ei sunt cei aleși, atunci când femeia nu mai are timp de căutat altceva „mai potrivit”.
Și ei așteaptă făcând preselecții, poate le trimite destinul o femeie deșteaptă și „avută” ca să
nu se prea omoare ei cu munca și nici să nu aducă pe cineva la întreținere.
Sau măcar una tânărâ și frumoasă, care să se îndrăgostească, transformându-se în „casnica” perfectă, care gătește și calcă, care are grijă de el și nu mai are grijă de ea.
Așa își unesc destinele și se mint împreună.
El fericit că a fost ales.
Ea crezând că a fost aleasă.
Pe Z îl întâlnești peste tot.
Peste tot unde e plin de oameni tineri și fără probleme.
Adică nu la birou, nici la hotel, în nici un caz la restaurant.
Tânăr, atrăgător, fericit.
Dispus să vorbească, dispus să asculte, să iubească, să alinte (în cuvinte).
El te poate întoarce la anii de adolescență, te poate face să îți pierzi capul și rațiunea.
Parcă le are pe toate...însă daca te invită undeva nu te aștepta să fie un local de răsfăț și poate va trebui să îți plătești singură cafeaua.
El nici nu pretinde că își permite să aleagă.
Și de multe ori nici nu este ales.
Este lăsat să crească,să mai copilărească,să mai adune „experiență” și „resurse”.
Bărbatul tău îl găsești lângă tine.
Bărbatul care pentru tine e cel mai frumos.
Care îți face inima să bată cu putere, pe care l-ai remarca din orice mulțime.
Și e bine îmbrăcat, pentru că ai avut tu grijă, să îl asortezi, să îi alegi pantofii potriviți, să îi calci perfect cămașa.
El nu abordează alte femei nici măcar cu un zâmbet.
Te-a luat în sufletul lui și împreună ați ridicat un „castel” de iubire.
El nu mai pretinde la nimic, pentru ca are.
Te are.
El deși își permite să aleagă, te alege pe tine în fiecare zi.
Și tu îți permiți să îi plătești chiar și cafeaua.
Bărbatul de lângă tine poate a fost odată ca „restul”.
Și tu poate ai fost „altfel”.
Insă acum vă permiteți să vă aparțineți.
P.S. Acest articol este trimis de Corina la invitatia mea de a scrie pe blog; ea are 25 de ani si este din Brasov.
Deja am avut parte anul acesta de două premiere din seria tot mai așteptatelor filme românești. La fel ca De ce eu? cu care este comparabil ca succes de public (~20.000 spectatori în primul week-end de lansare) Aferim! câștigă interesul publicului propunând o temă actuală, sensibilă pe plan extern și oarecum excesiv finanțată: problema romilor. Precizez din start că locația vizionării filmului este hotărâtoare pentru modul de receptare. Cumva l-am văzut de pe rândul doi al cinematografului Florin Piersic din Cluj, altfel se va vedea (și auzi) de pe ultimul rând al unui cinematograf din Iași ori București, așa că pregătiți-vă de un comentariu subiectiv.
Dincolo de calitățile incontestabile ale regiei, un mare plus îl dă alegerea peliculei. Deși spune că intenția sa este de a face cu ochiul spectatorului, sugerând astfel doar o posibilă recreere a unei epoci despre care ar fi imposibil să știm în amănunt cum a fost, eu cred că regizorul Radu Jude intuiește perfect că tot efortul depus cu reconstruirea costumelor și decorurilor s-ar fi dovedit în van, față cu stridența culorii. Așa, în alb și negru, rezultatul este o imagine limpede, picturală chiar.
În cronica de întâmpinare trebuie spus că filmul ăsta nu e de pierdut, dar au spus-o destui. Într-o discuție între cinefili s-ar preta o mică lemurire referitoare la șansele pierdute cu această ocazie, pentru că nu ne întâlnim prea des cu filme românești care-și propun atât de multe. Mai trebuie să menționez din start că toate comentariile care urmează vin din partea unui ardelean, zonă aflată sub dominație austro-ungară la 1835, unde problema robilor țigani este mai puțin cunoscută. Știu că existau în secuime porcari prin sec. XVI-XVII, dar în sec. XIX nu cred că se mai întâlneau, pentru că existau deja alte forme de semi-sclavie ca legarea valahilor de glie.
Acesta să fie singurul motiv pentru care accentul bucureștean (prea contemporan) al actorilor mi se pare fals (pentru acele vremi), singurii picuri firești în auz venind dinspre graiul moldovenesc?
O primă problemă este legată de scenariul lui Florin Lăzărescu, cu care Jude reia colaborarea de succes din 2006 concretizată în Lampa cu căciulă. O calitate+defect a regizorilor Noului Cinema Românesc este că au intuiția și mijloacele de a scrie direct în film. Ei știu lega foarte bine (așa cum demonstrează și aici Radu Jude) chiar scene eclectice, care nu și-ar avea locul în cursivitatea poveștii, reușind să acopere cumva aceste defecte la montaj, prin construcții artificiale sau mici trucuri în trecerea de la o scenă la alta. Mai păcătuiesc în colaborarea cu scenariștii: prin contribuția lor la scenariu, sunt privați de o privire critică asupra lui. Calofilila lui Jude vis-a-vis de imagine nu este dublată, din păcate, și de calofilia lui Lăzărescu pentru dialoguri - insuficient finisate.
Calitățile scenaristului s-au risipit probabil pe adunarea textului, care păcătuiește prin extreme: limbajul actorilor este când exagerat de livresc, când (mult prea) grobian, chiar porcos. Un personaj real nu se poate comporta așa, senzația livrată fiind una nefirească!
Făcând abstracție de aglomerarea scenariului (în care sunt înghesuite prea multe scene, un alt defect local), exista măcar posibilitatea perierii textului folosind unor consultanți externi, nu doar lingvistici (cum precizează Lăzărescu), ci și literari, din moment ce avem tradiția unui Rădulescu dispus să "strângă șuruburi". Din păcate actorii nu sunt pe măsura regizorului și nu-și pot aduce aportul la astuparea acestor mici defecte din scenariu. Jocul lor neconvins și ca atare neconvingător le scoate și mai mult în evidență.
O recunoaște singurul cu oareșce har dintre cei principali, actorul Teodor Corban, la lansare, despre dificultatea textului:
"Intrebam înainte de replici eu ce zic? Bine-bine, acum știu ce să zic, dar ce înseamnă?" semn că ori ar fi trebuit trase mai multe duble, ori (mai degrabă) sculptate dialogurile pân-ar fi arătat firești.
Cât despre actorii secundari care să susțină prestația zapciului Costandin, prea puțini (bun totuși Alexandru Dabija chiar într-un rol forțat), exceptându-i pe cei mari, din păcate, cu rol episodic (cu toate că publicul îl identifică mai degrabă cu țăranul Moromete, l-aș fi distribuit pe Rebengiuc în mai importantul rol al popii cu căruța-n drum) cei secundari, dacă s-au potrivit în film, a fost numai fiindcă n-au avut prea multe replici - și aici îl remarc pe micul Alberto Dinache. Nici Toma Cuzin n-ar fi fost rău în rolul lui Carfin, din care putea ieși chiar un personaj pitoresc, dacă nu era pus să-și declame majoritatea replicilor într-o poziție nefirească în care-ți este logic aproape imposibil să vorbești (îndoit de spate pe crupa calului, cu mâinile legate cu sfoară și picioarele prinse-n jugul de lemn). Ca dovadă, el se screme (după ore de mers?) să se îndrepte de abdomen pe cal, ca să poată vorbi.
O să-ncerc să fac un comentariu constructiv, legându-mă de-o altă scenă, de asemenea nereușită: cheful de la crâșmă. Chiar nu se puteau filma două scene firești, în care de exemplu, Carfin să-i povestească lui Ionița stând pe fund, la masă, ce-a văzut el prin lume ca slugă de boieri mari, iar pe fundal, în contrapunct, zapciul să chefuiască? Kusturica ar fi scos o scenă memorabilă din adăstarea la han, pe când Jude și Lăzărescu au punctat 2 replici și-o înjurătură moldovenească reușită înainte de culcare.
Filmul are un ritm (poate prea) alert, potrivit cu partea de căutare a fugarului. Din păcate, pauzele necesare (cea amintită și tânguiala zapciului cu luleaua la foc) sunt ratate. Singura scenă bună este întâlnirea cu haita celuilalt zapciu, căruia-i încalcă
teritoriul, astfel că are loc o memorabilă negociere, și poate discuția zapciului cu nevasta boierului. Un alt defect pe care l-am depistat fiindcă am mers cu fiica mea la film (altfel mi-ar fi scăpat), este greșita încadrare în gen: nici vorbă despre film istoric, pe trailer și pe afiș ar fi trebuit precizată audiența. Nu sunt deloc un pudibond, însă filmul nu este, în mod clar, pentru copii sub 12 ani.
Se dovedește în cele din urmă (doar) un pamflet iar intertextualitatea încercată eșuează în prețiozitate / vulgaritate. Până la urmă reușim să reintrăm în circuitul festivalurilor cu același preț: livrând o imagine a noastră așa cum ar fi fost, după cum se așteaptă alții să fi fost. Fără a fi deranjați de ce am văzut expus (mă refer la discursul filmului, nu la excepțiile reperate mai sus), acest film nu reușește să-și atingă scopul declarat de scenarist: prezentând o realitate lăbărțată - nici cum știm noi că este, nici cum nu știm c-a fost - exagerând ca să prindem ideea, nu mai poate ridica întrebări. Este doar o altă mistificare a istoriei. Altfel, de ce tocmai într-un film care abordează egalitatea de șanse (ca să folosim noul limbaj de lemn, european) ajungem să observăm inegalitatea prestațiilor personajelor care au contribuit la el?
Pe mine unul (ardelean get-beget), după cum am înșirat, aceste prestații m-au împiedicat să savurez întregul, făcându-mă să intru într-un fel (diferit de cel propus din start de cuplul regizor - scenarist), în filmul despre facerea Aferim-ului.
Am insistat pe micile defecte ale filmului tocmai pentru că m-a frapat că în 2015, în ades invocata Românie a lucrului bine făcut, este lăudat de critcă numai pentru ce-și propune, nu și pentru ce reușește să arate. Iar problema nu (mai) este (acum) că nu reușește, ci tocmai că se-mpiedică pe drum, sau își este oarecum autosuficient, neavând curaj (sau timp? sau buget?) să meargă până la capăt cu finisajele. Iar acesta este un alt defect al nației, pe care, iată, îl expune și subsemnatul, grăbindu-se cu acest comentariu imediat după vizionare. Nu văd însă cum ar putea un film în care nici măcar cei care lucrează la el (cu excepția poate a regizorului) nu sunt capabili a-și vedea limitele (darămite să-și propună a le depăși) - să reușească să clatine măcar sau chiar să schimbe mentalități. Previziunea mea este că așa cum eu, ca simplu spectator din Ardeal, am fost deranjat de micile sale inadvertențe, vor mai fi destui prin public care să se-mpiedice de ele. De-aceea am pedalat poate prea insistent pe șansa ratată, pentru că nu se știe când ne vom mai întâlni c-un astfel de film. Aferim!
P.S. Acest film va este recomandat de Marius, care prezintă filme care merită văzute.
Până trec babele din martie (azi e baba de lapte!) vă propun alte două seriale foaaarte bune:
Întâi, să facem cunoștință cu dr. William P. Rush, un fel de medic, dar cu totul altfel, al celebrităților. Mie mi se pare că aduce puțin cu Californication - despre un tip foarte apreciat (și bine plătit) în branșă, genul bunului băiat rău care intră în tot felul de încurcături.
Dr. Rush are metodele și umorul său specific, apreciat de bărbați celebri și de femei deopotrivă:
Un serial foarte amuzant despre relații, căruia îi aștept subtitrările cu nerăbdare, este You`re the Worst, în care un cuplu aparent nepotrivit își dă o șansă, și încă o șansă, și tot așa, neplictisindu-se și neplictisindu-ne absolut deloc:
P.S. Aceste seriale va sunt recomandate de Marius, care prezintă filme care merită văzute.
Sunt microbist, dar mă tratez (2013) este un film belgian care rulează în această lună pe canalul Cinemax. O comedie cu o poveste de dragoste, în care Milou (David Murgia), un instructor auto dependent de fotbal, o întâlnește pe blonda Martine.
Microbistul, suporter al echipei Standard Liege, încearcă fără prea mare succes să se trateze de acest gen (hilar) de dependență cu ajutorul sentimentelor frumoase. În cele din urmă doar fotbalul poate ieși din TV să-l mai salveze, după care ajunge să-și ajute la rândul său prietenii, prilejuind un dialog savuros, ca-ntre fete.
- Nu uita: fără fotbal! Și bucură-te de fiecare zi... dacă urmezi sfaturile astea, n-are de ce să-ți fie frică.
- Merci. Je t`aime, Milou.
- Și eu... O să te iubesc până ce-o s-ajungi să te iubești singur!
P.S. Acest film va este recomandat de Marius, care prezintă filme care merită văzute.
Dacă nu ați urmărit încă, va recomand unul dintre serialele preferate ale lui Barak Obama. Se numește House of Cards, a început din 2013 (deci este la al 3-lea sezon) iar actorul principal Kevin Spacey a primit în sfârșit în acest an Globul de aur, după 8 nominalizări. Criticii de film spun că face aici rolul vieții lui, iar mie îmi plac în special fazele în care trage cu ochiul spectatorului.
Din acest serial s-a inspirat Ponta când i-a cerut lui Iohannis să-i ceară scuze soției sale, în prima lor confruntare televizată, și culmea, la fel ca și în cazul personajului Frank Underwood, a fost o manevră psihologică ratată, prilejuindu-i taciturnului Klaus Iohannis singura sa replică memorabilă: decât să fiu mârlan, prefer să pierd.
Ce aduce nou seria 2015? Ei bine, apare în mod surprinzător un președinte rus, Petrov, fost agent KGB, la fel de rece și calculat ca și Vladimir Putin, cu care seamănă și fizic, dar este un personaj mai pitoresc, care bea și cântă la sindrofii, o combinație de Elțin cu Putin. Machiavelicul Frank pare a-și fi găsit în sfârșit un adversar la fel de lipsit de scrupule ca și el. Este de urmărit și dacă rolul soției de președinte, jucat de Robin Wright cu prea multă răceală (după părerea mea) în sezonul trecut va suferi modificări.
Un alt serial pe care vi-l recomand este The affair care, deși lansat doar anul trecut, a reușit să-i ia fața mai titratului House of cards și să câștige Globul de aur pentru cel mai bun serial dramă în luna ianuarie. Asta și datorită jocului reușit de Ruth Wilson, care a primit și ea un Glob de aur pentru cea mai bună actriță în rol feminin. Între ea (Allison Bailey) și Dominic West (care-l joacă pe Noah) ia naștere o relație (a love affair în engleză, spre deosebire de business, în română cuvântul afacere având cea de-a doua conotație).
Ambii sunt căsătoriți, iar povestea relației lor extraconjugale ni se deslușește treptat, pe bucăți, din perspectiva fiecăruia dintre cei doi participanți. Scenele par decupate din realitatea cotidiană, când apare rutina iar străinii care dau târcoale par să ascundă exact ceea ce căutăm. Dar toată lumea are secrete ...
P.S. Aceste seriale va sunt recomandate de Marius, care prezintă filme care merită văzute.
... este supranumit pe buna dreptate blogul cu reviste, insa aici gasesti multe alte subiecte interesante & relaxante, dar si comentarii constructive si idei indraznete & sincere.
Luna Iunie incepe cu veselia copiilor si continua cu solstitiul din 21 si serile racorite la terase cu inghetata si limonada. In Iunie, Mama Natura este mai abundenta ca oricand si tot ceea ce ne ofera este binevenit, inclusiv ploile torentiale de vara.
(Aceasta recenzie este scrisa de Luciana Corlan pe care o gasiti pe alucianna.ro.)
Povestea pe scurt
"Un polițist și trei sferturi" (RIDE ALONG 2 îi aduce în atenția noastră pe James (Ice Cube) și Ben (Kevin Hart), doi polițiști ce urmează să fie cumnați. Aceștia sunt pe urmele unor traficanți de droguri. Investigația îi duce din Atlanta în Miami, pe urmele unui hacker. Împreună cu Maya, o colegă de acolo, găsesc o posibilă legătură între o crimă investigată de ea și cartelul care le făcea probleme.
Părerea mea
Spre disperarea lui James și amuzamentul spectatorilor, cumnatul Ben este guraliv din cale-afară, reușind să intre în tot soiul de belele în care îl trage și pe noul partener. Însă, după cum recunoaște chiar și acesta din urmă, din 10 încercări a rezolva ceva, 9 sunt catastrofe iar a zecea o lovitură de geniu, în sensul cât se poate de pozitiv al expresiei.
Să vă spun de ce mi-a plăcut:
Ne cunoscusem ciudat, foarte ciudat.
Atunci nu am stat să mă gândesc dacă e vorba de soartă sau dacă e doar o coincidență.
Știam doar atât: am căutat bărbatul ăsta o viață întreagă.
L-am construit în vise, l-am îmbrăcat, l-am dezbrăcat, de haine, de secrete.
Era bărbatul perfect, pentru că eu îi luasem și îi dădusem în fiecare zi calități, nebunie, romantism, totul într-o exactă măsură cât mi-ar fi fost mie deajuns, totul încât să nu îi lipsească nimic.
Il descriam așa ușor în cuvinte de parcă l-aș fi cunoscut, de parcă m-ar fi ținut de mână.
Știam că va veni ... într-o zi, într-o seară ...
Nu știam însă dacă va alege să rămână!!!
Înalt, cu o cămașă aranjată perfect și cu un pulovăr alb aruncat pe spate, relaxat, emana putere prin toți porii.
Știa să vorbească, stia să asculte.
Am stat o noapte întreagă doar noi doi cu o sticlă de vin și am povestit ce suntem, ce am fost.
Din când în când îmi arunca câte o privire profundă care mă intimida, dar eram hotărâtă să nu îmi arăt slăbiciunile.
În fond, el se credea un simplu bărbat, lângă o simplă femeie.
Nu știa cât de mult l-am căutat.
Printre marea de lume și paharele noastre de vin, m-a prins de mână.
A fost atât de ușor să disting sentimentul ăsta de altele.
M-am apropiat și l-am privit făra pic de timiditate.
Ne-am plimbat pe zeci de străzi de atunci, împreună, ținându-ne de mână, îndrăgostiți oarecum, de moment, de noi, de vinuri bune și nopți târzii.
Și acum când îl privesc, îl descopăr ...
Îl descopăr zi de zi deși eu îl știu de o veșnicie.
Eu nu mai plâng, zâmbesc în fiecare zi.
Nu mă mai ascund de soare, nici de curcubee.
Ating cerul cu mâna.
Dragostea nu trebuie să doară.
Trebuie sa vibreze, în inima, în vene, în privire.
Mi-a rămas pe gât, pe coapse, pe suflet.
Ce se asortează mai bine cu o femeie decât un parfum de bărbat?
Îl adun de peste tot și îl apropii de mine în fiecare zi.
Nu îi spun tot, niciodată.
Îl fac doar să simtă că sunt, că mă face să fiu.
Că dimineața poate avea culori de dezastru.
Dezastrul pe care îl trăim noaptea.
În nebunia mea, el are partea cea cuminte.
În liniștea lui, eu sunt bucata de furtună.
La umărul lui mă simt protejată, e ca o armură care se mulează perfect pe corp și pe suflet.
Nu am întrebări pentru el, e prea pregătit pentru răspunsuri.
Jocul ăsta pentru oameni mari, fără condiții precise, în care cărțile vin perfect, este menit să mă plimbe pe cele mai frumoase străzi.
Am lăsat vagoanele codașe ale acelei gări în care fugeam când eram nefericită.
Acum sunt în față, în fața tuturor.
Îmi scrie în suflet, îmi citește în palmă.
Ce poate să facă un bărbat?
Două lucruri : știe să fie și știe să nu.
Nu vine cu jumătăți de cuvinte, nici cu jumătăți de buchete.
Întregul ar trebui să îl definească.
În tot.
Eu nu știu nimic despre iubire.
Nimic mai mult decât atât.
Că trebuie să fie Femeia.
Și trebuie să apară bărbatul perfect.
De aici totul devine o poezie.
Cu rime și fără.
Eu sunt.
Acum este și el.
Poezia noastră începe și pare să aibă versuri pe care eu încă nu le-am scris niciodată, rime de care m-am temut.
Am o foaie albă și vreau să o umplu de iubire.
De multă iubire.
Știam că El va veni într-o zi.
Simt că vrea să rămână.
Aud mereu povesti de viata.
Mai frumoase, mai pline, colore sau cu nuante totale de gri.
Astfel de povesti sunt greu de asezat pe hartie.
Pentru ca despre ele sunt multe de spus.
Dar si mai multe de ascuns.
…
Cand esti singura - esti singura …. Te simti asa, te vezi asa, tu si cei din jurul tau.
Ai timp de tine, de dorintele tale, de visele tale cele mai interzise, ai curajul sa incalti cei mai inalti pantofi si sa asezi pe buze cea mai curajoasa nuanta de rosu.
Iti permiti si decoletul de la spate, si pe cel din fata, iti permiti sa ascunzi cat trebuie din tine si sa oferi tot atat.
Cand insa in ochii lumii tu apartii cuiva, il ai la brat mai mult decat il ai de fapt in viata, are statut de iubit sau sot dar care insa nu l-a atins niciodata si nu l-a meritat indeajuns decat in iluziile tale, atunci esti singura in doi.
Te simti asa, te vezi asa, numai ca lumea din jur te vede fericita si insotita.
Iti furi din timpul tau si din visele tale ca sa ii imprumuti lui.
Nu iti permiti sa gresesti, nici sa alegi cateodata.
Adormi singura, te trezesti si mai singura.
Il privesti si iti dai seama cat de strain iti este acum.
Si cat de dor iti este sa iubesti.
Din nou.
Sa fie iar, altfel.
El nu iti mai stie fiecare linie a corpului si nici fiecre suvita care iti cade rebel pe spatele gol.
Nu iti mai cunoaste zambetul si nici nu iti mai citeste privirea.
Ai obosit.
Sa lupti.
…
E frumoasa si desteapta.
E mama.
E fiica.
Dar e iubita?
Dar e femeie?
Crede in vise si in dorinte..
Dar le mai are?
Stie ca poate…
Dar mai crede in ea cu adevarat?
Femeie, ridica-te … pe tocurile cele mai inalte.
De acolo poti privi lumea de sus.
Si arata-i celui de langa tine ca poti fi singura si fara el.
