18
2022
(Acest articol este scris, la invitația mea, de Greta, sub anonimat.)
De fiecare dată când el zice că pleacă, mă simt abandonată atunci și acolo, total. Acela este momentul zero, al abandonului, al părăsirii. Zice că pleacă pentru eu sunt așa și nu altfel, pentru că nu-i ofer aia și ailaltă de care el are nevoie. Și zice așa în fiecare zi.
Zice asta zile la rând, mă simt abandonată 7 zile din 7. Fără ca actul să se întâmple efectiv, pe moment. Și a doua zi o luăm de la capăt, cu această amenințare. Uneori se simte ca o palmă, alteori se simte ca un cuțit înfipt. Chiar și 100 de zile la rând.
Nimeni nu ar trebui să fie abandonat în fiecare zi. De aceeași persoană. Nimeni nu ar trebui să simtă această amenințare. Chiar dacă îți propui să nu o iei în serios, nu ai cum să nu o iei în serios deloc. Inima o ia în serios, creierul o ia în serios (decât dacă aș fi surdă). Simți efectiv cuțitul cum pătrunde și nu poți să te aperi. Și crezi că mai adânc de atâta nu se poate. Dar afli a doua zi că se poate.
Nimeni nu ar trebui să se simtă abandonat pentru că nu este într-un fel sau altul. Mai ales copiii, care se simt debusolați. O fi vina lor? Asta înseamnă să fii adult, să te cerți mereu și să cauți vinovați pentru orice? Life is supposed to be fun!
E aiurea să trăiești cu un drob de sare în casă. Nu știi când cade, dar îl auzi cum scârțâie la fiecare micro-mișcare de-a ta. Orice ai face, amenințarea este acolo.
Abandonul e o rană pe care nu o vede nimeni. Și nu e singura de felul ăsta. Nu știi cine te poate ajuta, nici nu știi cum să formulezi cererea de ajutor. Ți se zice că toate resursele se află în tine, tu ești singurul tău vindecător. Iar tu simți că ai în tine doar o grămadă de moloz.
Nu vreau acest drob de sare în viața mea. Și, totuși, iată-l. Mai mult de-atât, mi se spune că chiar eu l-am creat. Măi să fie!
Și uite așa m-am trezit aruncată într-un război neprovocat, nedrept. Chiar dacă îi știu regulile, îi știu soluția, cunosc tiparul de narcisist, tot este dureros de dus. Ca într-o competiție pe care o cunoști pe toate părțile - detaliile nu o fac mai ușor de dus din punct de vedere psihologic.
O mamă își duce durerea ei dar și durerea copiilor săi. Este oglinda lor și își dă voie să fie văzută de către copii că este vulnerabilă, dezamăgită, debusolată, supărată însă în cantitatea pe care ei o pot duce. Chiar dacă durerea este imensă, mama dezvăluie doar puțin din ea către copiii săi, altfel ar fi mult prea mult pentru ei.
În acele momente, în mijlocul șocului provocat de conștientizarea abandonului, nu te mai poți concentra la nimic. Nu-ți mai arde de nimic. Nu mai ești creativă, programul zilnic făcut chiar de tine nu mai are sens. Dar le vrei pe toate înapoi: și bucuria vieții, și programul zilnic, și claritatea mentală.
Și așa începi să cauți soluții ca să ieși de sub moloz căci miza este foarte mare: viața ta și a copiilor tăi.