Dezamăgirea nu se simte bine, lovește din plin fără niciun avertisment. Vorba aia, prima săgeată își atinge ținta de fiecare dată.

Dacă fugi de dezamăgire, fugi de viața însăși. Cunosc o persoană care nu mai vrea să fie dezamăgită niciodată, nu mai vrea să se certe cu lumea și vrea o viață ca în filmele de pe Diva (mai ales cele de Crăciun). Bineînțeles, viața are regulile ei și nu ține cont de dorințele unora de a fugi de investigarea suferinței interioare, oricare ar fi ea.

Dezamăgirea poate lua un văl de pe minte și deschide inima, dacă o accepți în viața ta. Căci așa este construită viața, cu suișuri și coborâșuri, altfel nu se poate.

Nu-ți fie teamă să renunți o lume învechită, adică la un mod de gândire care nu îți mai servește, la un set de credințe care nu te mai ajută în viață ba, mai mult, îți provoacă suferință.

Când dorințele, visele și (mai ales) așteptările noastre se zdrobesc de pământ, doare foarte tare. Nimeni nu este imun la acestă durere.
Ce este de făcut? Ia această durere ca pe o invitație, ca pe o ocazie pentru … a te uita la ea, cu atenție. Examineaz-o, stai cu ea în introspecție.
Simte durerea, așa cum e ea, crudă și tăioasă, în loc să o amorțești (cu alcool și alte obiceiuri nesănătoase) sau să începi să vânezi un nou vis.

Cunosc și eu dependența de ”următoarea experiență”. Nu e ok, trebuie rupt lanțul acestei vânători. Am învățat în terapie să aduc o atenție combinată cu curiozitate către senzația din stomac, către senzația de contracție de la nivelul inimii, către nodul din gât, către greutatea de pe umeri și confuzia din minte. Toate acestea sunt vii, sunt reale și au nevoie de atenția noastră. În intimitatea singurătății, stai cu ele și vezi ce au de spus, ce frici îți comunică.

Știu că viața noastră de zi cu zi nu este croită în așa fel încât să avem momente de introspecție în singurătate. Dar așa este natural, așa este sănătos să facem. Pentru binele și evoluția noastră personală. Dacă nu avem grijă de noi, nu avem ce oferi nici altora. Hai să nu ne abandonăm pe noi înșine în graba de a vâna un nou viitor luminos.

Așadar, este necesar să privim către ceea ce ne doare. Respiră adânc cu atenția dusă în locul inconfortabil. Fă asta de mai multe ori. Durerea interioară se va înmuia puțin câte puțin.

Gândurile formează o lume a lor, condusă după anumite reguli (mi-ar plăcea să le cunosc mai bine), însă putem decide să nu ne abandonăm acestei lumi. Lasă mintea să vorbească însă nu o crede că ceea ce spune ea este și realitatea ta. Mesajele triste pe care ți le transmite mintea sunt doar o potrivire cu starea ta interioară.

Dezamăgirea are rolul de a te aduce mai aproape de esența ta. Mai aproape de respirația ta, de greutatea corpului tău pe acest Pământ, de senzațiile percepute cu simțurile.

Consideră dezamăgirea ca pe o ocazie de a corecta cursul vieții tale, chiar și cu 1 grad.

Mulți dintre noi rătăcim prin minte, printre gânduri, printre dorințe și așteptări. Dacă tot o facem, la finalul și începutul fiecărei zile ar trebui să ne întoarcem atenția în inimă, să ne dăm voie să simțim totul, să renunțăm la așteptări.

Dezamăgirea este una dintre căile de a ne reconecta cu noi înșine. Dacă ratezi această ocazie, ea se va prezenta din nou, mai puternică. Nu uita, șoaptele sufletului nu pot fi ignorate la infinit. Când vor deveni strigăte, e posibil să fie prea târziu să mai poți face ceva.

Dacă lași dezamăgirea să te învețe ceva despre tine, poți fi sigură că a doua săgeată, trasă în același context, nu-și va mai atinge ținta.