Sunt atâtea de spus, dar atunci când vrei să le pui pe hârtie niciodată cuvintele nu curg asa cum iti doresti, sunt atâtea de povestit, dar când vrei sa scrii, amintirile par sa dispara ca si cum ar vrea sa nu fie povestite. Si totusi încerc sa scriu, nu ca as avea talent înnăscut, poate asa îmi voi opri, măcar pentru un moment, avalansa de gânduri care dau navala si îmi tulbura linistea sufletească.

Nu stiu daca toata lumea e copleșită de gânduri sau doar eu, dar pur si simplu nu mai fac fata tumultului, încerc sa nu ma mai gândesc la ceva anume, in zadar, într-o fractiune de secunda parcurg distante uriase, de la extaz la agonie, de la sărăcie la bogăție, de la sănătate la moarte, innumar până la plictisesc, bineinteles in acelasi timp cu alte fantezii sau nebunii, îmi imaginez grădini de vis, etc, degeaba…

Asa ca încerc, nu stiu daca vor ajunge rândurile astea vreodată sa fie citite, dar poate mă ajuta pe mine. Hai sa zicem ca a fost o dată ca niciodată o fata, al treilea copil la părinții, care nu stie nici astăzi de ce doar ea a fost data spre crestere bunicilor din partea tatălui la doar doua luni. A crescut, dar nu va uita niciodată copilăria presărată cu multă suferința. Bunicii erau nevoiti sa o ia peste tot cu ei, erau țărani simpli ce aveau un car cu boi, in care, inghesuita într-un colt, botul de fata a crescut. La câmp era lăsată la capul locului si ei munceau, nu aveau ce face si doar cand copila plângea din cauza ciupiturilor de furnici sau de foame, făceau cu schimbul si o linisteau cum puteau ei mai bine, transpirati si obositi, nu au încetat sa o ingrijeasca.