Am auzit foarte multe păreri despre cum pandemia a reuşit să ne facă să trăim un nou normal. Chiar şi după relaxarea măsurilor impuse de autorităţi (cel puţin a unei bune părţi dintre ele) obiceiurile pe care pandemia le-a impus rapid par venite să rămână. Poate din teamă, poate din comoditate, poate pur şi simplu de plăcere. Acum concertele sunt transmise live, întâlnirile cu prietenii se fac pe platforme video, iar consultaţiile medicale sunt la un click distanţă pentru că a apărut ceea ce se cheamă telemedicina.

Îmi amintesc de parcă a fost ieri cum acum vreo cinci ani sau mai bine eram pentru prima dată în Hong Kong. Eram singură, la o trecere de pietoni, şi am văzut cum cineva vorbea cu telefonul. Mai exact îl ţinea în dreptul buzelor şi şoptea ceva, suficient de încet cât să nu disting prea bine dacă e o incantaţie sau o poveste :). Nu am înţeles pe moment ce se întâmplă, ştiu doar că mi s-a părut ciudat.

La câţiva ani distanţă, în Japonia, în metrou, un călător ţinea telefonul la ureche şi rădea. Nu vorbea, doar asculta. L-am întrebat pe un amic, localnic, ce se întâmplă şi mi-a explicat faptul că oamenii nu îşi mai vorbesc, îşi înregistrează mesaje lungi de o oră sau mai bine în care îşi povestesc viaţa celor dragi. Răspunsul vine şi el sub forma unui alt mesaj vocal ce poate dura o oră sau mai bine şi pe care-l poţi asculta la duş sau, de ce nu, în metrou. Pe scurt, oamenii nu mai simţeau încă de atunci nevoia de dialog, de interacţiune, măcar şi la telefon. Pentru că interacţiunea umană directă, faţă în faţă, era de mult dispărută.

Am avut atunci senzaţia că am făcut o călătorie în viitor şi că aşa ceva nu are cum să ni se întâmple nouă europenilor, nouă românilor, spirit latin dornic de conversaţie şi interacţiune. Pandemia a venit parcă să-mi arate că m-am înşelat.

Cu siguranţă că există o parte bună a lucrurilor pe care le-a scos la iveală această perioadă, măcar şi faptul că s-a democratizat arta, muzeele şi-au deschis porţile virtuale pentru cei care poate nu ar fi reuşit în viaţa asta să ajungă într-un colţ sau altul de lume, iar marile teatre şi instituţii culturale din lume au emoţionat suflete care au ajuns la spectacole cu câteva click-uri.

Arta nu a murit, s-a reinventat. La fel şi gastronomia şi de altfel viaţa noastră socială cu totul. Ne-am adaptat rapid. Dar de fapt doar lumea, eu mai puţin.

Într-o discuţie de acum câteva luni, John Varbiu, fondatorul festivalului Summer Well (care nu se va ţine în 2020 din cauza pandemiei), mi-a spus ceva ce mi-a rămas în minte până astăzi. Unii oameni – nu puţini – vin la festivaluri sau concerte nu neapărat pentru că sunt fani ai unor artişti sau formaţii din line-up, ci pentru atmosferă, pentru lume, pentru lipsa de distanţare socială. Pentru că de fapt, astfel de evenimente sunt despre experienţă. Ei bine, nu doar că sunt de acord, ci cred că pot să extrapolez şi să spun că orice ieşire şi întâlnire e despre acelaşi lucru. Până şi interviurile de muncă îşi pierd din farmec când între două persoane se interpune un ecran sau două. Oamenii se deschid în faţa oamenilor şi mai puţin în faţa unui ecran.

Nu am ieşit din casă în cele două luni marcate de starea de urgenţă şi am ieşit la cafea abia la început de iunie. Şi cu toate astea am avut o singură întâlnire video cu prietenele mele. Nu din lipsă de prieteni (deşi din afirmaţiile mele aşa s-ar putea crede) sau de disponibilitate din partea lor, ci pentru că am simţit că o serie de pătrate pe un ecran nu pot suplini o întâlnire reală, faţă în faţă. Am continuat să ne auzim la telefon sau să ne scriem, la fel ca înainte. Dar nu ne-am văzut pe video deşi mi-era dor de cei dragi.

Ce voiam să spun de fapt? Ca eu nu vreau să ajungem să ne povestim viaţa prin mesaje audio sau video. A trăi pentru a-ţi povesti viaţa înseamnă să te vezi cu oameni, să împarţi cu ei o cină, un pahar de vin şi să vorbeşti câte-n lună şi în stele. Faţă în faţă.

Cristina Roşca este Editor-şef După Afaceri Premium

sursa: da.zf.ro