Acum 2 weekend-uri am avut ocazia sa-mi exersez rabdarea si toleranta. Sunt virtuti, stiu asta, mai ales intr-o lume in care se pune accentul pe rezultate rapide, viteza de actiune si desfasurarea buna si rapida a lucrurilor. Si totusi sunt greu de stapanit, mai ales cand cei din jur sunt pe alta frecventa.

Am calatorit la Bacau cu trenul, 5 ore dus, 5 ore intors. Doar eu si Ruxandra, plus un vagon plin de oameni nerabdatori sa ajunga la destinatie. Plus vreo 2 tipi care faceau ture cu un cos plin cu apa, bere si gustari crocante (nu mere, banane sau fructe uscate) sau cu o tava cu 2-3 paharute cu cafea si plicuri cu zahar. Pe scurt: agitatie, caldura, aer sufocant, oameni care se uitau chioras cand Ruxi mai scancea sau vorbea mai tare. Pe de alta parte, am avut norocul unor vecini care au apreciat joaca cu un copil de aproape 3 ani si si-au adus aminte de vremurile cand copiii lor erau asa de mici.

Ruxi a reactionat cel mai bine: a rezistat tachinarilor celor din jur, a savurat poftele ce i s-au facut, a inventat singura tot felul de jocuri. Nici nu a remarcat ca nu mai erau alti copii in tren – de obicei, cand mergem undeva, intreaba daca vor fi si fetite sau baietei, precizand ca prefera sa se joace cu fetitele.

Am avut la noi un ou Kinder, pe care l-am desfacut si ne-am jucat cu surpriza: un puzzle cu 12 piese. L-a facut si desfacut de nenumarate ori, inventand jocuri impreuna cu domnul din fata noastra (in varsta de 57 de ani si tatal a 2 copii la casa lor). A pus intrebari celor din jur si a stat la taclale cu placere cu cei care aveau chef. O doamna chiar i-a multumit ca i-a facut calatoria cu trenul mai usoara, ca a facut sa treaca timpul mai repede. Ruxandra a fost incantata de compliment!

Pe geam nu ne-am putut uita pentru a fost intuneric afara si la dus si la intors. Si nici mult loc de manevre nu am avut, trenul fiind plin in ambele sensuri. Cel putin la masa noastra, toate cele 4 locuri au fost ocupate. Cam putin loc pentru spatiu personal totusi, cei care au construit vagoanele trebuia sa se gandeasca mai mult la asta si sa testeze si in conditii si capacitate maxima.

Am fost in plina alerta tot timpul: nu am mancat, nu am baut nici macar o gura de apa, nu am fost nici la toaleta (nici nu aveam cum, decat daca o luam pe Ruxi cu mine, ceea ce ar fi fost oribil). Unii stranutau, altii tuseau, altii erau veseli si conversau cu sticla de vin. Multa lume citea, asculta muzica sau se uitau la un film pe laptop – asta as fi facut si eu, daca eram singura. Abia dupa ce am coborat din tren mi-am dat seama ca-mi era foarte foame si aveam gura uscata de sete.

In concluzie, a fost o experienta placuta, insa daca ar fi sa se repete, as cumpara bilet la clasa intai, unde cred ca e mai liber, si la o ora la care sa nu fie atat de aglomerat.

Daca vreti sa ne sfatuim despre cum sa va organizati calatoria cu trenul cu copilul, lasati un comentariu.

P.S. Pentru urmatoarea noastra calatorie cu trenul, o voi lasa sa-si aleaga o jucarie din muntele cu jucarii de plus de acasa – ii place sa o care dupa ea si sa-i povesteasca diverse chestii – si am sa-i fac o surpriza sub forma unui puzzle cu Zane Disney – de curand a cunoscut-o pe Ariel din desenul animat, asa ca o sa-i caut un puzzle cu Ariel. Pregatirea este mama alungarii plictiselii, asa-i?