Nu credeam că o să mă bucur atât de mult de vremea ploioasă.

Astă vară, pe canicula care îmi amorțea neuronii, uitasem cum se simt răcoarea, umezeala ploii, mirosul de praf umed și pământ însetat.

Fiică-mea spune că vremea asta este liniștitoare. Și îi dau dreptate, este liniștitoare iar pe mine mă ajută să mă focusez mai bine pe ceea ce am de făcut. Ploaia nu mă impresionează așa de mult ca să o folosesc ca scuză să nu rezolv lucruri prin oraș .

Și de fiecare dată când îmi vine să mă plâng de ploaie, îmi aduc aminte cât de mult au nevoie pământul și animalele de apa coborâtă de ploaie de Pământ.

În dimineața asta a fost mai cald și mai plăcut afară când am ieșit din casă, înaintea ploii, pe la 7 jumate, decât după ce s-a pornit ploaia și s-a întunecat cerul. Interesant …

Când nu voi mai fi pe planeta asta, îmi va lipsi teribil ploaia, cu sunetele și mirosul ei. Și vântul…. Cred că vântul îmi va lipsi și mai mult, cu foșnetul pe care-l provoacă printre frunze.

Sunt recunoscătoare pentru tot ce simt cu acest corp. Absolut tot!