Am un prieten, J.L.C., ce a trecut vara asta printr-o experienta inedita, care pe mine m-a impresionat. L-am rugat sa-si faca timp si sa o povesteasca pentru voi, cititorii blogului meu. Aceasta este povestea lui:

Scriu aceasta mica povestioara la cererea unei prietene bune.
E de fapt o experienta de viata traita de-a lungul a 2 saptamani.
Voi scrie nu neaparat despre detaliile mediului sau a ceea ce am facut eu acolo, ci mai ales despre trairile si diferentele culturale ce le-au implicat.
Eu sunt ghid de limba japoneza pentru turistii veniti in Romania.
Fac orice pentru ei, de la traduceri tehnice si medicale pana la interpretariat – ghid pentru turism, afaceri si, mai nou, domeniul medical.
In urma cu ceva timp am primit o cerere ce implica insotirea unui japonez la spital si traducerea pentru el a tuturor informatiilor transmise de doctori referitoare la sotia sa (care facuse un dublu anevrism sever devenind brusc din om, leguma).
Cum nu imi sta in caracter sa refuz, am acceptat nu atat ca afacere cat mai ales ca o experienta de viata. Si chiar asta a fost.
In fiecare zi mergeam de 2 ori pe zi, la pranz si seara (si mai apoi doar o data, la pranz), timp in care discutam despre orice, aprofundam orice lucru din orice domeniu.
Eram atat translator, cat si psiholog si, cred, un fel de prieten (cel putin asa cred eu).

El, un domn pe nume N.H. de 63 de ani, ea N.M. de 61 de ani aveau 2 copii, ambii trecuti de 30 de ani. Ca majoritatea japonezilor pensionati, in locul sinuciderii sau a pierderii mintii dupa o viata in care munca a fost lucrul cel mai de pret, si acestia doi au ales sa se plimbe in jurul lumii.
Problema e ca excursiile pentru japonezi in Romania sunt destul de solicitante, atat ca mers cu avionul atatea ore, dar si diferenta de fus orar. Plus ca si excursiile de aici sunt solicitante si extenuante pana si pentru cei tineri. Insa asta este, riscurile trebuie sa ti le asumi in totalitate. Si asta au facut si japonezii mei.
Numai ca in ultima zi de vizita in Romania, japoneza a cedat fizic ->dublu anevrism, complicatii, probleme cu plamanii, etc.
Si iata ca un cuplu de japonezi (unul constient, altul in coma) se vad nevoiti sa stea intr-o tara precum Romania timp de 2 luni.
O tara despre care nu stiu nici limba, nici obiceiurile, nimic.
Japonezul apeleaza la translatori pentru a intelege ceva. Multi n-au fost de acord, fiind un domeniu greu si neinteresant (cel medical). Plus mediul oarecum neprimitor, cel de la Sectia de Terapie Intensiva, locul unde pacientii in stare grava si critica, din nefericire, se intilnesc intamplator.

Dupa cum e de inteles, atmosfera din spitale e una trista, iar in Sectia de Terapie Intensiva una dureroasa.
Multe decese, multe tipete de disperare si durere sufleteasca firesti de parca le-ai putea atinge, simti cu toata fiinta.
Aici a fost un prim soc.
Japonezul meu era evident extraordinar de trist. In mare stia situatia si incerca sa nu isi arate deloc adevaratele trairi. Dupa peste 3 decenii de trait langa o persoana, devii parte integranta din ea si grija fata de ea pare pe cat de adanca, pe atat de fireasca.
De doua ori pe zi mergeam cu el la sotia sa pe care o imbarbata, o ingrijea, se interesa de tot si toate.
De-abia dupa 6 saptamani, coincidenta sau nu, in ziua in care fiul ei a venit din Japonia s-o vada, a deschis ochii. Niste ochi pierduti legati de o minte inconstienta. Insa totusi, deschidea ochii. Parea mai aproape de lume si totusi inca atat de departe. Sansele de revenire sunt minime pentru astfel de stari. Tineretea ar fi fost cea mai buna speranta pentru un miracol, insa ea avea totusi 61 de ani. Greu…
Revenind la miezul problemei.

Socanta nu era grija pentru ea ci mai ales atitudinea lui.
Poate omul era distrus de durere pe interior, poate era impacat cu el si situatia, nu stiu.
Insa cat am putut sa rad cu omul ala in spital n-o mai facusem demult nici macar in locurile obisnuite, daramite in spital.
Un izvor de inspiratie nesecat era diferenta colosala intre cele 2 sisteme din spitale.
Altul era atitudinea atat a doctorilor, cat si a pacientilor.
Bacsisurile, intervalele de vizita amanate cu orele, cladirile noi construite inundate la prima ploaie serioasa, apa si igrasia pe scari, etc etc.
Prins in sistemul asta, venind din Japonia unde sistemul medical este ireprosabil atat ca atitudine cat si ca servicii, ramai putin dezorientat pana nu-ti explica cineva in amanunt.
Iar dupa ce-ti explica, evindent ca te amuzi. Multe lucruri par glume insa cruda realitate te aduce repede cu picioarele pe pamant.
Nu de alta insa cand pentru intervalul de vizita 13.30-14.00 astepti pana in jurul orei 15, te cam iei cu mainile de cap. Si nu ca ar fi cine stie ce superurgenta, totul sta la latitudinea asistentei.

In Japonia, orele de vizita se respecta cu strictete, pacientii intra direct in sala la ora scrisa pe usa de vizita. Nimeni nu le spune nimic, ca de aia e scris pe usa, nu ? Pare logic totul.
La noi e frica de doctori si asistente, sa nu cumva sa se poarte urat cu cel drag, sa il ingrijeasca cat mai bine.
La ei nu, doctorii sunt platiti sa fie doctori si ei TREBUIE sa isi faca meseria profesionist fata de fiecare pacient. De aceea sunt platiti bine ca sa nu existe notiunea de spaga, de aceea isi fac meseria cu devotament total pentru ca constientizeaza importanta ei.
Respectul fata de profesionalismul medicilor nu se castiga atat prin munca propriu-zisa cat mai ales prin abilitatea fiecaruia de a comunica si de a oferi incredere si suport sufletesc persoanelor in suferinta. E ceva ce nicio spaga din lume n-o poate cumpara.
Am asteptat doctori cu orele si n-au venit, am asteptat asistentele la fel pentru a ne zice nimic.

La un moment dat pacienta japoneza a fost mutata la un salon intr-o rezerva singura.
Am crezut ca va fi mai bine si e pe drumul cel bun.
La salon este distribuita o asistenta la fiecare 30 de pacienti fata de Terapia Intensiva unde exista control permanent de la mai multe asistente.
Rezerva era o ruina la propriu, o ruina cu geamuri termopane cu deschidere la un santier intern cu un zgomot infernal. Fara aer conditionat in conditiile in care afara erau 40 de grade, fara curent electric, prizele si becurile fiind smulse cu totul.
“Norocul” ei a fost ca i s-a inrautatit situatia si a trebuit s-o duca inapoi la terapie intensiva.
M-am “bucurat” enorm pentru raul ei, probabil ca asta i-a salvat viata. Necesita evident control permanent si lipsa acestuia era sa-i fie fatal.

In toata marea asta de durere, eu eram singurul neimplicat. Nu eram o ruda, eram doar la munca.
Incet incet insa m-am implicat sentimental. I-am ajutat cum am putut de mult si de la un moment dat nici macar pentru bani nu mai mergeam acolo.
Devenise o ambitie de a-i trimite inapoi in Japonia intregi.
Japonezul a avut o atitudine pozitiva in peste 90% din timpul petrecut cu mine.
In ultima parte incepuse si el sa cedeze, si fizic si psihic.
Era la limita suportabilitatii, ii ajunsese totul la os.
In momentele acelea a incercat sa ma ignore pentru a nu ma rani cumva. Chiar l-am inteles si am apreciat mult acest lucru.
Insa cred, sper, ca i-am fost un sprijin permanent cat timp am stat impreuna.
L-am inteles din punct de vedere uman si am incercat sa-i alin suferinta provocata de nenorocirea ce l-a lovit aici.
Poate am reusit, poate nu . El zice ca cica da, chiar foarte mult.
Inchei aici.
J.L.C.

Multumesc frumos, J.L.C., pentru mesajul tau!
Daca ai si tu povesti de impartasit, nu ezita sa mi le trimiti pe e-mail iar eu le voi posta pe blog (citeste detaliile).Multumesc.