Ai auzit de pilda cu gândacul aterizat într-un restaurant? Are legătură cu dezvoltarea personală. Mai exact, cu primul pas din dezvoltarea personală. După primul pas, nu mai este cale de întoarcere.

Așadar, pilda zice așa: într-un restaurant, un gândac mirositor a intrat în zbor și a aterizat pe o doamnă așezată la o masă. Doamna a început să țipe speriată și de scârbă, dând isteric din mâini.

S-a ridicat în picioare și a început să se agite în încercarea de a scăpa de gândac. Mișcările necontrolate, aleatorii, o împiedicau să vadă exact unde se află gândacul pe hainele ei. Vocea îi tremura, fața îi transpira iar spectacolul era văzut de toată lumea.

Bineînțeles, reacția ei a fost contagioasă și cei din grupul ei au început să se panicheze. Prin mișcările ei disperate, a aruncat - fără intenție - gândacul în poalele alte doamne de la masă.

Și așa spectacolul și drama au continuat, domnii de la masă privind neputiincioși, scârbiți și agitați fără să știe exact ce se întâmplă și cât de grav este.

Eroul din miezul pildei este ospătarul, venit să salveze situația. Însă salvatorul a fost imediat prins în mijlocul agitației: gândacul a aterizat pe el și toată lumea acum țipa și arăta cu degetul spre el.

Ospătarul a rămas nemișcat și a urmărit comportamentul gândacului pe cămașa lui. Nu și-a pierdut cumpătul (deși îi era și lui scârbă), a observat unde este gândacul, l-a apucat cu 2 degete și l-a azvârlit afară din restaurant.

Un client din restaurant, observând toată scena agitată, și-a pus inevitabila întrebare: era de vină gândacul pentru această gălăgie? Dacă da, de ce ospătarul nu a fost și el agitat și nervos?

Toată lumea din restaurant a observat că ospătarul a gestionat situația aproape perfect, fără a cauza haos în plus.

Era clar că nu gândacul era de vină ci inabilitatea acelor persoane de a gestiona frustrarea și dezordinea cauzată de gândac. Gândacul nu avea ce căuta în restaurant, un mediu igienic și civilizat. Totuși, astfel de incidente se întâmplă și pot fi rezolvate în câteva secunde și nu minute întregi de agitație și țipete.

Extrapolând această pildă, putem spune că nu țipetele copiilor sau întârzierea autobuzului sau deciziile proaste ale șefului ne deranjează de fapt, ci inabilitatea noastră de a gestiona emoțiile negative pe care aceste situații ni le creează.

Toleranța la frustrare - despre asta este vorba. Cu cât știm mai bine să tolerăm, să gestionăm, să înțelegem frustrarea noastră, cu atât ne vor deranja mai puțin situațiile care ne produc frustrare. Asta nu înseamnă să devenim de fier, fără sentimente/ emoții/ reacții ci să știm cum să ieșim rapid, în câteva secunde sau minute din acea frustrare. Cum să acceptăm situațiile pe care nu le putem schimba, care nu depind de noi, care nu sunt sub controlul nostru.

Creșterea toleranței la frustrare se face astfel: (1) găsești o strategie care funcționează pentru tine, (2) o pui în practică cât mai des, (3) nu fugi de situațiile frustrante, (4) perfecționezi stragia până când stăpânești tu frustrarea și nu ea pe tine, (5) accepți că viața se întâmplă cu de toate, că nu poți controla decât pe tine.

Eu cred că acel calm al ospătarului vine din expunerea lui la mai multe experiențe de acest fel. Ela înțeles că e vorba doar de un gândac nefericit, în niciun caz de un pericol real. Și lui i-a fost scârbă de gândac, s-a temut să nu-l strivească și să umple restaurantul de miros oribil. Dar cu tot cu aceste emoții de scârbă și teamă, și-a regăsit calmul și a luat decizia potrivită.

Nu traficul aglomerat din București ne frustrează, ci inabilitatea noastră de a gestiona frustrarea cauzată de traficul aglomerat. Traficul nu are nicio vină, el doar există. În același trafic, unii pot fierbe de furie cu tot felul de filme în cap, iar alții pot fi calmi, acceptând situația și încercând să facă ceva constructiv/ amuzant/ interesant/ educativ în timpul liber creat de traficul aglomerat.

Mai mult decât problema, reacția noastră la problemă este ceea ce creează haos în viețile noastre. Repet: reacția noastră la probleme escaladează mai mult problema originală, nu existența problemei în sine. Viața se întâmplă oricum, asta face ea și noi nu o putem controla.