27
2015
Ne cunoscusem ciudat, foarte ciudat.
Atunci nu am stat să mă gândesc dacă e vorba de soartă sau dacă e doar o coincidență.
Știam doar atât: am căutat bărbatul ăsta o viață întreagă.
L-am construit în vise, l-am îmbrăcat, l-am dezbrăcat, de haine, de secrete.
Era bărbatul perfect, pentru că eu îi luasem și îi dădusem în fiecare zi calități, nebunie, romantism, totul într-o exactă măsură cât mi-ar fi fost mie deajuns, totul încât să nu îi lipsească nimic.
Il descriam așa ușor în cuvinte de parcă l-aș fi cunoscut, de parcă m-ar fi ținut de mână.
Știam că va veni ... într-o zi, într-o seară ...
Nu știam însă dacă va alege să rămână!!!
Înalt, cu o cămașă aranjată perfect și cu un pulovăr alb aruncat pe spate, relaxat, emana putere prin toți porii.
Știa să vorbească, stia să asculte.
Am stat o noapte întreagă doar noi doi cu o sticlă de vin și am povestit ce suntem, ce am fost.
Din când în când îmi arunca câte o privire profundă care mă intimida, dar eram hotărâtă să nu îmi arăt slăbiciunile.
În fond, el se credea un simplu bărbat, lângă o simplă femeie.
Nu știa cât de mult l-am căutat.
Printre marea de lume și paharele noastre de vin, m-a prins de mână.
A fost atât de ușor să disting sentimentul ăsta de altele.
M-am apropiat și l-am privit făra pic de timiditate.
Ne-am plimbat pe zeci de străzi de atunci, împreună, ținându-ne de mână, îndrăgostiți oarecum, de moment, de noi, de vinuri bune și nopți târzii.
Și acum când îl privesc, îl descopăr ...
Îl descopăr zi de zi deși eu îl știu de o veșnicie.
Eu nu mai plâng, zâmbesc în fiecare zi.
Nu mă mai ascund de soare, nici de curcubee.
Ating cerul cu mâna.
Dragostea nu trebuie să doară.
Trebuie sa vibreze, în inima, în vene, în privire.
Mi-a rămas pe gât, pe coapse, pe suflet.
Ce se asortează mai bine cu o femeie decât un parfum de bărbat?
Îl adun de peste tot și îl apropii de mine în fiecare zi.
Nu îi spun tot, niciodată.
Îl fac doar să simtă că sunt, că mă face să fiu.
Că dimineața poate avea culori de dezastru.
Dezastrul pe care îl trăim noaptea.
În nebunia mea, el are partea cea cuminte.
În liniștea lui, eu sunt bucata de furtună.
La umărul lui mă simt protejată, e ca o armură care se mulează perfect pe corp și pe suflet.
Nu am întrebări pentru el, e prea pregătit pentru răspunsuri.
Jocul ăsta pentru oameni mari, fără condiții precise, în care cărțile vin perfect, este menit să mă plimbe pe cele mai frumoase străzi.
Am lăsat vagoanele codașe ale acelei gări în care fugeam când eram nefericită.
Acum sunt în față, în fața tuturor.
Îmi scrie în suflet, îmi citește în palmă.
Ce poate să facă un bărbat?
Două lucruri : știe să fie și știe să nu.
Nu vine cu jumătăți de cuvinte, nici cu jumătăți de buchete.
Întregul ar trebui să îl definească.
În tot.
Eu nu știu nimic despre iubire.
Nimic mai mult decât atât.
Că trebuie să fie Femeia.
Și trebuie să apară bărbatul perfect.
De aici totul devine o poezie.
Cu rime și fără.
Eu sunt.
Acum este și el.
Poezia noastră începe și pare să aibă versuri pe care eu încă nu le-am scris niciodată, rime de care m-am temut.
Am o foaie albă și vreau să o umplu de iubire.
De multă iubire.
Știam că El va veni într-o zi.
Simt că vrea să rămână.
Ne cunoscusem ciudat, foarte ciudat.
Atunci nu am stat să mă gândesc dacă e vorba de soartă sau dacă e doar o coincidență.
Știam doar atât: am căutat bărbatul ăsta o viață întreagă.
L-am construit în vise, l-am îmbrăcat, l-am d
27
2015
