Tata era un om aparte. Aparte prin dragostea care o purta oamenilor din jurul lui. Rândurile astea sunt însă despre dragostea infinită pe care mi-o purta mie. Mi-e greu să scriu despre tata. Pentru că doare. Pentru că sunt răni deschise, care vor rămâne așa toată viața. Pentru că nu i-am spus mai des "te iubesc", precum și-ar fi dorit să audă. Pentru că nu am avut timp destul să îi mulțumesc pentru tot ce a fost pentru mine. Pentru "drumurile" pe care mi le făcea iarna până la școală, mergând înaintea mea și dând zăpada la o parte. Să îi mulțumesc pentru jocurile din copilărie și pentru timpul în care ne jucam împreună. Pentru poveștile spuse înainte de somn. Pentru nopțile în care nu puteam să dorm și îmi spunea să mă gândesc la apa care curge printre pietricele unui râuleț. Să îi mulțumesc că m-a îndreptat de mică să ascult muzică bună și să fiu sensibilă. Pentru că el era. Foarte rar îmi spunea pe nume. Avea mereu alte "alinturi" speciale. El m-a învățat să fiu bună și să iert. Tatăl meu era deosebit. Eu am știut asta mereu însă parcă nu mi-au ajuns niciodată cuvinte să îi spun. Acum când "tot ce am vrut să îi spun vreodată" se așterne frumos pe hârtie, e prea târziu. E prea tarziu pentru el. Prea tarziu pentru mine. Acum când ajung acasă, nu mă mai așteaptă la poartă. Nu mai fuge să mă prindă în brațe. Nu mai am nici eu la cine să fug atunci când mi-e frică. De viață. Tot ce mai am este o poză din care el îmi zâmbește. Și am dor. Și am lacrimi. Lacrimi pentru tot ce a însemnat tatăl meu. "Un pian vechi se aude încet, plânge și el pe melodii, știi tată că am un regret? Că nu ți-am scris mai des poezii." P.S. Aceasta poezie mi-a fost trimisa de Corina (in poza este chiar tatal ei) la invitatia mea de a scrie pe blog pe orice tema, dupa bunul plac. Sper sa va placa!