Arhiva Etichetei: respect

Apr
12
2023

Azi în drum spre casă mă întrebam de ce oamenii folosesc expresia ”Ești un zero barat”? Ce e cu asta? De unde vine și ce înseamnă?

O utilitate ar fi faptul că, un zero barat Ø, se diferențiază clar de litera O. Și așa nu se mai confundă în scris, mai ales când sunt de introdus coduri la easy box :) etc.

Însă zero barat Ø înseamnă, ca adjectiv, fără valoare, nulitate, neimportant, neinteresant, care nu știe nimic. După ce că este zero, mai este și barat. E o apreciere greu de dus.

E greu de dus să știi că unii te consideră fără valoare. Să fii considerat un nimic.

A venit momentul să construim o lume în care toată lumea contează, de la naștere până la moarte. Fiecare individ, chiar dacă din spațiu pare un fir de nisip, aici pe Pământ are importanță.

Fiecare om contează, opinia fiecărui om conteză. De aceea copiii trebuie educați și încurajați să își spună frumos punctul de vedere, să nu tacă și să înghită cu rușine ceea ce li se spune sau face. Nu e o rușine să spui ce ai pe suflet. Nu e o rușine să te exprimi, cu calm, cu respect, în cuvinte și cu un ton civilizate.

Noul normal este să nu taci, să nu aduni în tine. Au tăcut destul generațiile mele și cele cu mult dinaintea noastră.

Dacă noi am tăcut, e cazul ca ai noștri copii să învețe să se exprime, să își spună punctul de vedere. Da, asta ține de educație, e ceva ce se învață - prin puterea exemplului sau prin exercițiu. Și da, ține de educație să știi să nu vorbești din furie, din rușine ci cu calm și respectuos. Educație emoțională (găsești :aici: cărți pe acest subiect, deci se poate învăța și de către autodidacți).

Opusul lui zero barat este zece. Să fii considerat de nota zece. Este nota maximă la școală și, pentru unii, în viață. E o mândrie să fii considerat de nota zece la serviciu sau în familie. Din păcate, asta este o iluzie, căci nimeni nu este de nota zece mereu, ci doar punctual, în anumite momente din zi sau din viață. Și ... întrebarea de o mie de puncte ... când nu mai are cine să te aprecieze, tu te simți de nota zece când te uiți în oglindă?

Azi în drum spre casă mă întrebam de ce oamenii folosesc expresia ”Ești un zero barat”? Ce e cu asta? De unde vine și ce înseamnă? O utilitate ar fi faptul că, un zero barat Ø, se diferențiază clar de litera O. Și așa nu se
Oct
17
2022
despre punctualitate

Nu îmi place să întârzii undeva. Am fost educată că a întârzia denotă lipsă de respect, atât față de celălalt, participanții și organizatorii unui eveniment, cât și față de mine. Nu îmi place să întârzii, mă străduiesc să nu întârzii dar uneori se întâmplă, chiar nu depinde totul numai de mine.

Nu îmi place nici când celălalt întârzie, mai ales dacă e vorba de un eveniment sau când timpul este limitat. Uneori înțeleg motivele întemeiate, dar mă și prind când e vorba de nepăsare și nesimțire. Iar asta influențează din start întâlnirea.

Ceea ce mă deranjează este reacția persoanelor atunci când eu întârzii. Spun că mă deranjează pentru că am avut parte de mai multe scenarii, și pozitive și negative, și știu că se poate și fără blaming/ shaming sau teoria punctualității ținută de cei virtuoși celor păcătoși.

Așadar, dacă EU întârzii la un eveniment sau o întâlnire (neintenționat), știu că premisele sunt următoarele: * interlocutorul e deranjat de lipsa mea de respect (mai ales dacă nu am anunțat că întârzii), * am mai puțin timp la dispoziție, * am pierdut o parte din eveniment și din informații, * am ratat ocaziile oferite celor care ajung printre primii (să-și aleagă locul, să se ducă la toaletă înainte de a începe evenimentul, să-și calmeze emoțiile, să socializeze puțin etc. ).

Ce vreau să primesc la schimb: acceptarea scuzelor, dacă le ofer. Atât. Deja sunt într-un context nefavorabil mie, deja am pierdut ceva (timp, ocazii, informații etc) nu mai este cazul să primesc și morală, ceartă, teoria importanței punctualității.

Poate că adulții nu ar trebui să sară să educe alți adulți prin discursuri de morală. Poate că ar trebui să-i lase să-și asume consecințele, ca adulți ce sunt, și să învețe din ele, dacă consideră că este cazul.

Dacă TU întârzii la întâlnirea cu mine, eu voi accepta scuzele tale, voi zâmbi și voi participa la întâlnire atât timp cât a mai rămas. Știu că nu ar ajuta cu nimic să mă supăr pe întârzierea ta, să o interpretez în fel și chip.

În concluzie, atunci când eu întârzii undeva, aș vrea să primesc înțelegere și respect. Atât cât se poate. De pierdut oricum pierd, e clar, nu mai am nevoie să fiu certată/ apostrofată și să mă simt prost.

Dacă vrei să afli mai multe despre importanța punctualității, citește o carte pe această temă.

Tu cum stai cu punctualitatea?

Nu îmi place să întârzii undeva. Am fost educată că a întârzia denotă lipsă de respect, atât față de celălalt, participanții și organizatorii unui eveniment, cât și față de mine. Nu îmi place să întârzii, mă străduiesc
Aug
10
2022
sala fitness femei

Fac sport la sală de mai bine de 10 ani și am observat că există o legătură strânsă între suferința psihologică, intimă și disponibilitatea de a rezista/ tolera greutatea antrenamentului. Există și alte motive și motivații pentru care lumea merge la sală iar eliberarea stresului și scăparea temporară de suferința emoțională sunt doar două dintre ele.

Cu cât suferința emoțională este mai mare, cu atât crește toleranța la efort fizic. Sportul și efortul fizic ajută la echilibrarea hormonală a stresului, schimbă focusul de la minte la corp. Suferința emoțională (probleme în cuplu, cu părinții, cu munca, cu banii, cu sănătatea, cu copiii etc) nu poate fi oprită la cerere, însă efortul fizic da - când simți că nu mai poți, te oprești și te odihnești puțin apoi reiei exercițiul.

Nu știi când ieși dintr-o suferință emoțională decât atunci când ai puterea să privești în urmă, când realizezi că o feliuță din viața ta s-a schimbat ireversibil. Pe când la sală poți vedea progresul săptămânal, faci exercițiile cu mai multă ușurință și chiar bucurie, primești complimente și aprecieri pentru că progresul tău este vizibil.

Așadar, lăsați în pace oamenii care trag tare la sală, care vor un pic mai mult, un pic mai greu de la o săptămână la alta. Pentru ele este terapie, atât pentru suflet cât și pentru corp, se încarcă cu emoții pozitive pentru o oră de antrenament. Ele preferă să le curgă muzica prin vene decât furia și neputința. Ele preferă să vadă că pot face ceva practic, concret pentru ele decât să simtă iar că înoată în aceeași mocirlă ce pare fără scăpare. Aceste persoane nu sunt mari sportive, nu-și doresc vreo performanță sau laudă ci cu totul altceva: să-și elibereze mintea de stresul cotidian și să se focuseze doar pe efortul corpului. Da, pentru unele persoane, sportul la sală este ca o meditație: mintea este doar acolo, în prezent, atentă la mișcări și rimt și respirație.

Pentru persoanele ce vin la sală să scape pentru câteva ore de suferința emoțională, porecle precum ”soldățel” și glume precum ”E plin în sală, mai bine rămâi la aparate” dor foarte tare, chiar dacă nu se vede (este tot o formă de bullying). O astfel de respingere/ marginalizare doare, chiar dacă este spusă pe un ton de glumă, căci reprezintă încă o greutate pusă pe talerul durerii emoționale. Și nu știi niciodată când acest taler devine insuportabil de dus. Uneori, este suficientă o pană pentru a apleca talerul până la pământ. #theend

Dar știi ce? Aceste persoane ce aleg beneficiile efortului fizic în locul efortului de a înota în mocirla durerii emoționale nu se vor opri din a face acestă terapie prin sport. Pentru că au nevoie de ea și nu le interesează neputința/ dezinteresul altora de a face o flotare în plus, o fandare în plus, o flexare în plus. Pentru că sportul este, pentru ele, balsam pentru suflet, în timp ce pentru altele este doar un motiv de a mai pleca de acasă și a-și umple cu ceva orele după-amiezii.

Dacă soarele strălucește prea puternic pentru tine, pune-ți ochelarii, nu cere soarelui să se ascundă după un nor.

Am mare respect pentru persoanele care nu renunță. Care continuă să meargă pe drumul ales până decid singure că e cazul să schimbe direcția.

Unul dintre sutele de motive pentru care mergem la sală este să ieșim din zona de confort, să facem un pic mai mult decât credem că putem. Iar antrenorul este acolo să ne ajute prin încurajări și corectări de poziție și stabilire de ritm.

Una dintre lecțiile învățate la ora de sport este că nimeni nu va face efortul în locul nostru. Dar și că nu suntem singuri în acestă muncă și că nu e necesar să facem totul deodată.

Fac sport la sală de mai bine de 10 ani și am observat că există o legătură strânsă între suferința psihologică, intimă și disponibilitatea de a rezista/ tolera greutatea antrenamentului. Există și alte motive și motivații pentr
Jul
16
2021

Obișnuiești să stai de vorbă cu tine în fiecare dimineață, în oglindă? Doar tu cu tine, fără să știe nimeni și fără să te simți cumva stânjenită că "vorbești singură"?

Dacă o faci deja, super! Mă bucur că te iubești și te respecți. Exact asta vei primi și de la oamenii din jurul tău.

Dacă nu o faci, îți propun să o faci începând de azi. Nu va ști nimeni, iar tu te vei simți mult mai bine cu tine însăți.

Iată propunerea mea de discuție, inspirată dintr-o postare a dnei Jada Pinkett Smith pe pagina ei de Facebook:

Te iubesc, fato! Mă iubesc! Sunt specială, valoroasă pentru mine. Sunt cea mai specială persoană pentru mine. Iar atunci când uit asta, cât de specială sunt pentru mine însămi, e ca și cum m-aș iubi mai puțin. De aceea îmi reamintesc asta în fiecare zi. Nimeni nu mă iubește mai mult decât mă iubesc eu însămi. Așa funcționează lumea asta, nu e nimeni de vină. Eu mă iubesc cel mai mult, îmi spun cele mai frumoase și pozitive cuvinte, mă respect și mă susțin cel mai mult pe lumea asta. Accept acest lucru și mă împac cu mine însămi. Îmi dau voie să mă iubesc, zi de zi, indiferent de ceea ce fac, gândesc și vorbesc. Mă iubesc!

Jada Pinkett Smith

Ce părere ai? Nu e greu, ai să vezi. Poate doar la început, însă senzația de ciudat se va dizolva după câteva zile.

Încearcă (multe persoane faimoase și educate practică această formă de iubire de sine) și spune-mi cum te simți.

(Sursa foto: https://unsplash.com/@dariusbashar)

Obișnuiești să stai de vorbă cu tine în fiecare dimineață, în oglindă? Doar tu cu tine, fără să știe nimeni și fără să te simți cumva stânjenită că "vorbești singură"? Dacă o faci deja, super! Mă bucur că te iubești
Jul
28
2020

Noul subiect care mă preocupă până la obsesie zilele astea este RESPECTUL. Am observat că lipsește în societatea românească, lipsește și la mine în familia extinsă și nu îmi place deloc acest lucru - lipsa de respect face ca totul să devină o competiție pentru locul I la categoria Eu știu mai bine/ Eu am dreptate. Refuz să particip la o astfel de competiție, nu am nimic de apărat și de demonstrat nimănui.

Dacă ar exista respect între noi și față de toate ființele de pe planetă, viața noastră ar fi mult mai frumoasă și ușoară.

Respectul este o alegere, nu este ceva ce poate fi obținut prin constrângere de la altă persoană.
Respectul este oferit în mod deliberat doar pentru că a fost învățat într-un mod admirativ și clar în copilărie. Nu uita, copiii oferă numai ce au văzut, simțit, experimentat pe propria piele - altfel nici nu știu cum arată respectul. De aceea, este esențial ca copiii să învețe ce este respectul direct de la părinți - părinții să-și respecte copiii mai presus decât orice.

Dacă respectul este rezultatul fricii și controlarea respectului înseamnă manipulare, atunci nu mai este vorba de respect ci de cu totul altceva.

Respectul este important/ vital, este o trăsătură umană; respectul pentru toate ființele este înnăscut în noi toți însă a ajuns să fie manipulat în noi prin frică, control și lăcomie.

Nu se poate cere respect, se poate doar da!
În calitate de părinte sau unchi/mătușă, discută cât mai des cu copilul despre respect. Chiar dacă se plânge că primește încă o predică, în final se lipesc informațiile de el și îți va fi recunoscător că a învățat atât de multe de la tine.

Respectul este o alegere pe care o facem în interiorul nostru față de noi înșine și față de alții. Copiii învață de la adulți cum arată respectul față de alții și cum se simte când cineva te respectă (părinții și alti membri ai familiei îl respectă pe copil).

La 10-11 ani, cât are fiica mea acum, respectul înseamnă să fii ascultat și luat în serios, iar să fii respectuos înseamnă să-i asculți pe alții chiar dacă atenția ta este împrăștiată peste tot.
Pe măsură ce copiii cresc, ei învață că respectul se transmite și prin felul în care vorbesc unii cu alții, tonul vocii, felul în care comunici nevoile tale celor din jur. Mai târziu, respectul ia forma demnității, a felului uman în care îi tratezi pe cei din jur dar și pe tine.

Respectul este o alegere. Îl oferi sau nu.
Însă, pentru a ajunge la maturitatea de a înțelege și trăi în respect deplin, este necesar să experimentăm lipsa respectului și consecințele sale asupra relațiilor interumane.

Exact ceea ce fac eu acum și ceea ce scoate la iveală această pandemie cauzată de COVID-19: lipsa de respect față de om exprimată de instituții, restaurante, comunități, familii etc.

Nu este ușor să învățăm respectul pe calea cea grea. Nu este ușor să respecți pe cineva într-o conversație când cealaltă persoană arată lipsă totală de respect, intenționat sau nu - însă aceasta este munca unui adult într-o relație. Adultul trebuie să mențină baza respectului astfel încât copilul să învețe cum acesta arată, cum se simte în interiorul său.

Eu am fost învățată că respectul este/ vine din FRICĂ. Am fost un copil respectuos, o tânără adultă respectuoasă, însă nu era respectul meu, nu era un respect izvorât din înțelegerea a ceea ce este respectul în esență. Cu siguranță nu mă respectam pe mine însămi. Adevărul este că îmi era teamă să nu arăt lipsa de respect. Simțeam că părinții alegeau să respecte un străin decât pe mine, de frica de a fi judecați sau tratați în mod defavorizat.

Așa că arătam respect în exterior, ca să nu sufăr în interacțiunile cu alții, în timp ce în interior eram confuză și indignată.

Așa arată peisajul intern al unei persoane forțate să-i respecte pe alții prin teamă și pedeapsă - nu vedeam mult respect la adulții din jurul meu.

Respectul este un proces ce se învață și copiii trebuie să treacă prin el pentru a-l învăța în mod autentic - dacă este construit pe o bază de frică va deveni o casă din cărți de joc.

Când respectul este rezultatul învățării din experiența conexiunilor și consecințelor (rănim sentimentele altora și învățăm din asta) din cadrul relațiilor, atunci el devine fundamental pentru felul în care interacționăm în viața noastră, atât cu noi înșine cât și cu alții.

Discuțiile cu copiii despre respect merită tot efortul deoarece ei chiar sunt viitorul planetei. Chiar dacă copiii nu apreciază efortul, discuțiile trebuie avute cu blândețe și răbdare. Pe măsură ce vor crește, se vor vedea rezultatele.

Oricât de grele, enervante sau plictisitoare ar fi conversațiile și momentele de conectare cu copiii, indiferent de vârstă, ele merită pe deplin și devin esențiale unei dezvoltări armonioase pe termen lung.

Noul subiect care mă preocupă până la obsesie zilele astea este RESPECTUL. Am observat că lipsește în societatea românească, lipsește și la mine în familia extinsă și nu îmi place deloc acest lucru - lipsa de respect face ca totul