Cristina iubeste viata … si limonada
La invitatia mea, una dintre cititoarele blogului impartaseste cu noi o experienta recenta legata de starea de sanatate. Mai jos sunt cuvintele ei, exact asa cum mi le-a trimis. Va invit sa le cititi si sa-i aratam Cristinei ca nu este singura in lupta ei pentru mai bine.
Sunt Cristina, din Constanta si asta e una dintre povestile mele. Sper sa nu plictisesc prea tare.
Nu sunt încă bine și recuperarea mea o sa dureze luni bune. Dar sunt recunoscătoare ca am apucat aceasta perioadă. Putea să nu fie, pentru ca operația mea a avut un grad de risc de 25-30%, în timp ce chirurgii în mod obișnuit operează cu 3% risc. Nu a fost o operație care putea fi amânată. Știam ca trebuie sa o fac, dar eu aveam alte planuri. Toată viața am făcut planuri și dacă nu ieșeau lucrurile conform planului, era tragedie! Doar luasem în calcul toate variantele… Acum nimic nu a decurs conform planului.
M-am internat pentru o analiza, care trebuia sa fie buna, și în termen de 6 luni puteam planifica operația. Poate ceva timp și pentru pregătirea psihologica. Analiza a ieșit neașteptat de rea, risc de moarte subita și doctorii mi-au spus ca nu pot sa îmi dea drumul. Daca insistam sa plec, plecam pe semnătură și numai dacă mă internam la alt spital. A fost un șoc pentru moralul meu mai ales ca operația a fost programată peste 5 zile.
Acum intra in poveste oamenii din jurul meu. Rude, prieteni, colegi. Nu credeam că există atâta dragoste. Credeam ca sunt și eu plăcută de cei din jur, dar atâta dragoste, a fost impresionant. Fiecare a făcut ceva, dar dragostea a fost mereu prezentă și rugăciunile lor și postul negru din ziua operației.
Inițial operația trebuia sa fie pe 16, dar pentru ca era una complexă, au zis ca așteaptă ziua următoare sa înceapă de dimineața. Toată lumea a văzut în aceasta amânare un semn. Urma sa fiu operata de Înălțare, deci o sa fie foarte bine. Am plecat spre sala de operatie la 7 jumătate și verișoara mea a fost ultima rudă văzută. Contează atât de mult când ești pe targa sa vezi un chip iubit! Și după vreo 7 ore m-am trezit la terapie intensivă, cu doctorii care spuneau ca operația a reușit și ca o sa îmi scoată tubul din gât. Nu vreau sa mai dau amănunte.
Doar ca nimic nu te pregătește pentru terapie intensiva. Nimic. Eu am avut ghinionul sa nu pot dormi 4 zile și 4 nopți. Sa văd, sa aud totul. Nu aveam dureri, doar amețeli cumplite. Nu putem sa îmi țin ochii deschiși, din cauza amețelile și oboselii, dar auzeam tot.
Și setea! Dușmanul din sala aceea mare, luminata nonstop, în care nu știi dacă e zi sau noapte și zgomotul și țipatul aparatelor. Nu am avut niciodată și sper sa nu mai am vreodată, gura coaja uscată de copac și amară ca fierea. Cineva ar putea intreba: ai scăpat cu viață și tu te plângi de gura uscata?!?!?! În terapie totul e amplificat și simți totul de 1000 de ori mai puternic.
Îmi “admiram” culorile mâinilor. Stânga era pe nuanțe de marouri, dar dreapta, cu palma mult mărită, era vedeta. Vilolet, verde, grena. Plus ca sub piele era un strat translucid. Și acum, când sunt acasă, corpul meu e plin de semne, e locul unde a avut loc batalia dintre boala și sănătate. Dar am fost atât de mult ajutată! Începând cu doctorul care a acceptat operația, toți medicii din terapie și asistenții medicali din terapie. Oamenii ăștia sunt niște eroi. Ne păzeau mai ceva cum își păzește o mamă puii. La orice sunet al aparatelor în secunda 1 erau lângă tine, salvând la propriu, vieți.
Eu aveam dorințe simple: să beau limonadă și sa cobor în patul meu din salon. Si in a șasea zi am coborât! Începea etapa recuperării, care a fost și care încă e atât de grea! Depinzi de asistente sau dacă sunt rudele cu tine, de ajutorul lor. Pentru orice. Dar absolut orice. Pentru prima spălare pe dinți, după atâta amar de vreme, ce minune! Sau pe mâini, da, mâinile mele foste foarte colorate. Sa simți apa curgând pe pielea mâinilor. Nu am sa uit niciodată cât de fericita m-a făcut apa aceea.
Sau primii pași și orele de kinetoterapie. Când kinetoterapeutul te lua la plimbare pe hol și tu te uitai la el ca la mașini străine. “Pai am amețeli, nu o sa reușesc!”. Și nu am avut. Totul se face în ritmul respirației și expiratiei. Da, asta era impresia, ca ai fost demontată până la ultima celulă și apoi lipita la loc. Sa dormi numai pe spate purtând nonstop corset nu e idealul meu de somn odihnitor.
Am sa închei, pentru ca altfel nu o sa termin prea curând.
Câștigul obținut în urma acestui chin imens, în afară de cel evident, o viață, este faptul ca am redescoperit oamenii din jurul meu. Sunt speciali, fiecare în felul său unic și unicitatile astea s-au unit în jurul meu și m-au ajutat pe mine, sa fiu. Mulțumesc tuturor!
A, trebuie sa spun tuturor sa își trăiască viața frumos, din plin, sa nu amâne niciodată ceva ce le face plăcere și sa nu se împiedice de nimicurile cărora le dau o prea mare importanta. Pentru ca lucrurile cu adevărat importante sunt foarte puține!
Sănătate!
Multumesc Cristinei ca si-a facut timp si curaj sa ne impartaseasca povestea ei.
Daca vrei si tu sa povestesti pe blog parti din viata ta, citeste micul ghid orientativ si contacteaza-ma pe e-mail.
Lasa un comentariu la acest articol sau un trackback de pe site-ul tau.
You can leave a comment, or trackback from your own site.
-->
Ți-a plăcut articolul? Votează-l!
Prinde și noutățile pe e-mail!
Bună Alina!
Mulțumesc pentru urări și pentru ca ai citit cuvintele mele.
Operația mea nu putea fi făcută în Constanța. A fost mai complicata și a trebuit sa merg în București. Am ales un spital privat și toată lumea a fost super profi. Prețul a fost mare dar am avut noroc cu marea mea familie care s-a mobilizat extraordinar.
Sănătate și o vara frumoasa
Buna, Cristina!
Eu sunt o cititoare a blogului de multi, multi ani, dar doar de curand mi-am propus sa fiu mai activa aici din dorinta de a nu pierde vreodata acest blog minunat.
In primul rand, vreau sa-ti doresc multa sanatate. Crestem cu aceasta vorba “sanatate, ca-i mai importanta decat toate!”, dar nu ne imaginam de fapt cat de importanta este pana cand nu o pierdem. Cam asa se intampla de fiecare data, ne gandim ca nu ni se poate intampla tocmai noua… poate e mai bine asa decat sa traim cu teama ca intr-o zi ni se poate intampla o nenorocire. Dar in acelasi timp, ne stresam pentru niste probleme care de fapt nu sunt chiar atat de grave in loc sa ne bucuram mai mult de viata, zi de zi.
In trecut, am avut parintii si bunicii internati in spitalul judetean Constanta. E greu sa-mi imaginez prin ce-ai trecut, mie mi s-au parut clipe de cosmar cele petrecute in spital desi am fost in calitate de vizitator. Am vazut cu ochii mei cum se plimbau carcalacii pe peretii din saloane si ce mancare li se dadea la bolnavi, plus multe alte povesti de la tatal meu, Dumnezeu sa-l ierte. Ca sa nu mai pun la socoteala comportamentul asistentelor si al medicilor si parerile tuturor celor care au fost la un moment dat la mana lor. In urma cu 7-8 ani, medicii iti ziceau direct ce spaga vor ca sa se uite la pacient si sa ofere o parere sau un sfat. In salon cu tata, de exemplu, un batran de la tara a venit cu un curcan si o gaina pentru doamna doctor. La asistente nu stiu, probabil le-a adus cofrage cu oua sau cine stie… omul era sarman si nu-si permitea sa dea spaga pretinsa, a adus si el ce a avut mai valoros. Sunt foarte curioasa daca intre timp lucrurile s-au mai schimbat sau tot cu plocon se merge la medic? Oamenii dau in continuare desi medicii nu cer? Accepta spaga sau nu o accepta?
Incerc sa ma gandesc si banuiesc ca pentru tine nu a mai contat nimic altceva decat sa te faci bine pentru ca evident – asta era cel mai important. Dar as fi tare curioasa sa ne impartasesti parerea ta referitoare la profesionalismul medicilor si al asistentelor. Bineinteles daca simti nevoia sa impartasesti cu noi aceste lucruri.
Iti multumesc si iti transmit inca o data multa sanatate si toate cele bune!
