PAREREA MEA

Despre tata – partea întâi

A venit și luna Octombrie, cu speranța că lucrurile se vor mai liniști. Ne amăgim, cumva, că odată cu trecerea anului va trece și această nebunie mondială generată de Covid-19.

Pentru mine, această lună mi-a dezvăluit un mare secret, pe care sunt pregătită să ți-l spun și ție.

Știi ce poate fi mai nasol și mai greu de suportat decât:

  • Statul în casă cu lunile?
  • Învățatul online și, mai ales, grădinița online – grupa mică?
  • Agitația că se termină hârtia igienică, făina și altele din magazine?
  • Purtatul măștii, igiena excesivă și distanțarea fizică de cunoscuți?
  • Recalibrarea (ca să nu zic anularea) concediului din această vară?
  • Stricarea laptopului, exact când aveam mai multă nevoie de el?
  • Ștergerea de pe server a blogului la care muncesc de 12 ani de zile – chiar dacă este doar un hobby, aici este o bucățică din mine?
  • Incertitudinea zilei de mâine?
  • Nesiguranța, lipsa de umanitate și prostiile debitate de clasa politică?
  • Stresul că orice muc, tuse sau strănut înseamnă că ai luat Covid?
  • Lipsa întâlnirilor cu prietenii, mai ales joaca copiilor împreună la locul de joacă?
  • Închiderea sălii de sport pentru că nu mai sunt cliente, ceea ce duce la o mare frustrare pentru mine care mergeam de 2-3 ori pe săptămână la sală?

?????

Va spun eu: moartea propriului tată! Dap, pe 2 octombrie, chiar cu 10 zile înainte ca el să împlinească 65 de ani, a murit. Nu de Covid, nu a avut niciodată, ci de cancer la ficat.

Deși ne așteptam, starea lui se înrăutățea de la o zi la alta, vestea a venit ca o avalanșă de bolovani. Prima zi a fost îngrozitoare, am plâns toată ziua, copleșită de durere, amintiri, gânduri, regrete. Este prima experiență de genul ăsta – am mai fost la înmormântări, dar nu la persoane atât de apropiate.

În prima zi nu am putut sta de vorbă cu nimeni despre asta, nu am dat vestea nimănui. Chiar speram să nu vină multă lume la înmormântare și să fim numai noi, familia (care oricum are o structură complexă). Acum, la o săptămână după eveniment, pot discuta despre asta și vă dau și vouă vestea, aici pe blog.

Vă spun toate astea pentru că am învățat pe pielea mea că este loc de și mai rău. Bineînțeles că este loc de mai bine, spre asta tindem, însă este loc și de mai rău iar evoluția anumitor lucruri este dincolo de controlul nostru.

Am spus-o și o mai spun: începând cu anul acesta, suntem provocați să începem să fim confortabili cu a discuta subiectele incomode, neplăcute, dureroase, ascunse sub preș până acum. Și, mai mult decât atât, să învățăm să iubim și persoanele dificile, complicate și complexe. Așa cum era tatăl meu.

Se spune că iubirea vindecă totul. Acum putem testa în viața reală acest lucru, căci mulți dintre noi au nevoie de vindecare pe diverse planuri.

P.S. Revin cu o continuare a acestui articol, tot despre tata și felul în care gestionez eu situația.

0
  • Lasa un comentariu

Ți-a plăcut articolul? Votează-l!
Prinde și noutățile pe e-mail!

 

melkior.ro yves-rocher.ro farmec.ro - Livrăm frumusețe!

Adresa ta de e-mail ramane confidentiala. Campurile obligatorii sunt marcate cu *.

:bye: 
:good: 
:negative: 
:scratch: 
:wacko: 
:joy: 
B-) 
:heart: 
:rose: 
:whistle: 
:yes: 
:cry: 
:mail: 
:( 
:unsure: 
;-) 
:star: 
:) 
;;) 
:ruj: 
:sos: 
O:-) 
b-( 
>:/ 
:-@ 
:cafea: 
:-?? 
[-( 
\\:D/ 
$-) 
:rom: 
;)) 
:-j 
:!! 
:idee: 
:admir: 
:-* 
:^o 
:)) 
L-) 
:lost: 
:-B 
%%- 
%-( 
^:)^ 
:wrong: 
:)>- 
:secret: 
[-O< 
:happy: 
:interzis: 
:shop: 
:scris: 
:econom: 
:urari: 
 
Articolul are 3 de comentarii aprobate pânaă acum.

Mulțumesc, Smaranda și Alina, pentru mesaje!
Mulțumesc și pentru mesajele primite în privat.
Mulțumesc și restul fetelor care au citit articolul dar, poate, nu știu cum să reacționeze la astfel de situații. Nici eu nu am știut, până acum, de ce anume are nevoie un om în suferință, iar acum am aflat: să aibă familia și prietenii aproape, să primească ajutor la nevoie și să simtă că suferința lui nu este invizibilă.
Mulțumesc, fetelor!

Alina

Asa este, intotdeauna este loc de si mai rau. Este o lectie pe care am invatat-o si eu la 23 de ani. Acum, la aproape 8 ani de la moartea tatalui meu, este o lectie care inca doare. Condoleante, Mihaela! Imi pare tare rau.

Smaranda

Condoleante tie si familiei, Mihaela!