În perioada asta de autoizolare și distanțare fizică combinată cu distanțarea socială am avut timp să mă gândesc serios la necesitatea, importanța și farmecul apei calde de la robinet, dar și din calorifere.
Am avut chiar și un moment în care mi-am dat seama că există o strategie prin care poți vinde apa rece la preț de apă caldă. Iată cum:
Pare SF? Pare, dar nu este. Dacă reușești să-i faci pe consumatori să deschidă tot mai des robinetul de apă caldă și să curgă pe acolo apă rece, ai reușit imposibilul: nu cheltuiești bani pentru a încălzi apa însă încasezi bani ca și cum s-ar consuma apă caldă. Voilà!
Acest articol pare un pamflet, dar nu este - este realitatea mea din acest an, cam din primăvară. Acu' s-a rezolvat (sper!), de aceea sunt așa de relaxată.
Poate crezi că e prea devreme să îmi pun dorințe de Crăciun, dar nu e. Cu cât o dorință este mai mare și mai arzătoare, cu atât ea trebuie emisă mai devreme (așa cred eu).
🎁 Dorința mea de Crăciun este ca fiecare persoană de pe planetă să aibă acces la apă caldă, gel de duș și prosop curat pentru dușul de seară.🎁
Poate ție nu ți se pare mare lucru, dar este. Mai ales atunci când nu ai apă caldă seara sau chiar toată ziua. Zi după zi. Săptămână după săptămână. Din vară până-n toamnă. Și nu glumesc deloc.
Dorința mea de Crăciun este ca fiecare om de pe planetă, de la bebeluși la înțelepții satului, să poată alege dacă la finalul zilei (sau dimineața) face un duș decent sau nu. Nu să decidă altcineva în locul lui.
Nu știu dacă e trecut în drepturile fundamentale ale omului, însă cred că ar trebui să existe dreptul la apă caldă pentru duș. Este vorba de igienă, de intimitate, de conectare cu propriul corp, de relaxare, de echilibrarea energiilor negative de peste zi.
De geluri de duș, unele 2 în 1 și pentru păr, nici nu mai vorbesc: există de toate pentru toate gusturile. Iar prosoape curate cred că se pot face, pentru fiecare locuitor al planetei. Părerea mea este că resurse sunt, toată lumea se poate hrăni și spăla civilizat, doar că sunt prost gestionate și asta duce la un dezechilibru.
Citesc o știre care spune că numai trei din cinci oameni, la nivel mondial, au dotări minime ce permit spălarea mâinilor (sursa aici). Și la noi în țară există această problemă, chiar în comunitățile care au cel mai mare nevoie de ajutor: oamenii nu au acces la educație și au familii numeroase cu mulți copii.
E oribil (adică inuman) ce se întâmplă și probabil că nu aș fi atât de afectă dacă nu aș ști cât e de minunat să faci duș la finalul zilei, iar apoi să nu mai ai această opțiune, zile la rând, fără ca măcar să existe vreun termen pentru rezolvarea acestei situații.
Așadar, dragă Moș Crăciun, te rog să nu-ți mai ocupi timpul cu cadouri pentru mine și alții ca mine, și să ne ghidezi pașii pentru a ajuta la rezolvarea acestei situații. Tu ai altă perspectivă asupra lumii și cred că știi calea cea mai bună pentru a aduce apa caldă în casele tuturor. Plus săpun/ gel de duș și prosop curat.
[Credit foto: bradul de Crăciun cu dorințe pozat de Valentin Petkov pentru Unsplash.com]
Noul subiect care mă preocupă până la obsesie zilele astea este RESPECTUL. Am observat că lipsește în societatea românească, lipsește și la mine în familia extinsă și nu îmi place deloc acest lucru - lipsa de respect face ca totul să devină o competiție pentru locul I la categoria Eu știu mai bine/ Eu am dreptate. Refuz să particip la o astfel de competiție, nu am nimic de apărat și de demonstrat nimănui.
Dacă ar exista respect între noi și față de toate ființele de pe planetă, viața noastră ar fi mult mai frumoasă și ușoară.
Respectul este o alegere, nu este ceva ce poate fi obținut prin constrângere de la altă persoană.
Respectul este oferit în mod deliberat doar pentru că a fost învățat într-un mod admirativ și clar în copilărie. Nu uita, copiii oferă numai ce au văzut, simțit, experimentat pe propria piele - altfel nici nu știu cum arată respectul. De aceea, este esențial ca copiii să învețe ce este respectul direct de la părinți - părinții să-și respecte copiii mai presus decât orice.
Dacă respectul este rezultatul fricii și controlarea respectului înseamnă manipulare, atunci nu mai este vorba de respect ci de cu totul altceva.
Respectul este important/ vital, este o trăsătură umană; respectul pentru toate ființele este înnăscut în noi toți însă a ajuns să fie manipulat în noi prin frică, control și lăcomie.
Nu se poate cere respect, se poate doar da!
În calitate de părinte sau unchi/mătușă, discută cât mai des cu copilul despre respect. Chiar dacă se plânge că primește încă o predică, în final se lipesc informațiile de el și îți va fi recunoscător că a învățat atât de multe de la tine.
Respectul este o alegere pe care o facem în interiorul nostru față de noi înșine și față de alții. Copiii învață de la adulți cum arată respectul față de alții și cum se simte când cineva te respectă (părinții și alti membri ai familiei îl respectă pe copil).
La 10-11 ani, cât are fiica mea acum, respectul înseamnă să fii ascultat și luat în serios, iar să fii respectuos înseamnă să-i asculți pe alții chiar dacă atenția ta este împrăștiată peste tot.
Pe măsură ce copiii cresc, ei învață că respectul se transmite și prin felul în care vorbesc unii cu alții, tonul vocii, felul în care comunici nevoile tale celor din jur. Mai târziu, respectul ia forma demnității, a felului uman în care îi tratezi pe cei din jur dar și pe tine.
Respectul este o alegere. Îl oferi sau nu.
Însă, pentru a ajunge la maturitatea de a înțelege și trăi în respect deplin, este necesar să experimentăm lipsa respectului și consecințele sale asupra relațiilor interumane.
Exact ceea ce fac eu acum și ceea ce scoate la iveală această pandemie cauzată de COVID-19: lipsa de respect față de om exprimată de instituții, restaurante, comunități, familii etc.
Nu este ușor să învățăm respectul pe calea cea grea. Nu este ușor să respecți pe cineva într-o conversație când cealaltă persoană arată lipsă totală de respect, intenționat sau nu - însă aceasta este munca unui adult într-o relație. Adultul trebuie să mențină baza respectului astfel încât copilul să învețe cum acesta arată, cum se simte în interiorul său.
Eu am fost învățată că respectul este/ vine din FRICĂ. Am fost un copil respectuos, o tânără adultă respectuoasă, însă nu era respectul meu, nu era un respect izvorât din înțelegerea a ceea ce este respectul în esență. Cu siguranță nu mă respectam pe mine însămi. Adevărul este că îmi era teamă să nu arăt lipsa de respect. Simțeam că părinții alegeau să respecte un străin decât pe mine, de frica de a fi judecați sau tratați în mod defavorizat.
Așa că arătam respect în exterior, ca să nu sufăr în interacțiunile cu alții, în timp ce în interior eram confuză și indignată.
Așa arată peisajul intern al unei persoane forțate să-i respecte pe alții prin teamă și pedeapsă - nu vedeam mult respect la adulții din jurul meu.
Respectul este un proces ce se învață și copiii trebuie să treacă prin el pentru a-l învăța în mod autentic - dacă este construit pe o bază de frică va deveni o casă din cărți de joc.
Când respectul este rezultatul învățării din experiența conexiunilor și consecințelor (rănim sentimentele altora și învățăm din asta) din cadrul relațiilor, atunci el devine fundamental pentru felul în care interacționăm în viața noastră, atât cu noi înșine cât și cu alții.
Discuțiile cu copiii despre respect merită tot efortul deoarece ei chiar sunt viitorul planetei. Chiar dacă copiii nu apreciază efortul, discuțiile trebuie avute cu blândețe și răbdare. Pe măsură ce vor crește, se vor vedea rezultatele.
Oricât de grele, enervante sau plictisitoare ar fi conversațiile și momentele de conectare cu copiii, indiferent de vârstă, ele merită pe deplin și devin esențiale unei dezvoltări armonioase pe termen lung.
Revista ForbesLife România a lansat un concurs pe pagina ei de Facebook prin care invită cititorii să răspundă la una sau mai multe întrebări cu privire la starea de fapt a momentului prezent, în contextul pandemiei și autoizolării determinate de COVID-19.
Deși concursul se desfășoară pe platformele de social media, vreau să le las și aici pe blog, ca să-mi aduc aminte de ele. De asemenea, te invit și pe tine să răspunzi la ele, poate gândim la fel (sau nu, e OK oricum).
Premisa: Cu toții stăm acasă doar noi, cu gândurile noastre. Nu mai avem unde să alergăm și nici cum să fugim de noi înșine.
Întrebările:
La ce vă gândiți în aceste zile?
Nu prea apuc să mă gândesc la multe pentru că zilele sunt pline. Când meditez caut gânduri liniștitoare și când citesc evit să las gândurile să zboare aiurea. Dar, totuși, mă gândesc că va fi bine. Nu are cum altfel.
Cum credeți că va arăta lumea când vom ieși, în sfârșit, din izolare?
Habar nu am, dar sigur vor fi schimbări atât micro (la nivel de individ) cât și macro (la nivel de societate). Nu știu cine știe cum va arăta lumea post-izolare, poate cei care vor iniția schimbările și profită de solul fertil rămas în urma a ceea ce vom pierde.
Poate ar trebui să mă gândesc și eu la cel mai bun și fericit și optimist scenariu cu privire la lumea mare și lumea mea. Măcar să visez cu ochii deschiși la mai bine și mai frumos.
Sper măcar un singur lucru să iasă bine: respectul, grija și atenția față de planetă. Ne-negociabil. Mama Natură ne-a plămpdit un trup și ne umple plămânii cu aer și stomacul cu mâncare - îi suntem datori.
Se va termina distanțarea socială sau va deveni noua normă?
Cred că va deveni noua normă, însă mai puțin isterică decât acum. Clar ne vom proteja în continuare, vom aplica regulile stricte de igienă învățate în această perioadă și vom purta mască atunci când suntem răciți sau în spații închise. Și poate restaurantele nu se vor mai lăcomi să lipească scaunele unele de altele sau să lase toaletele fără săpun (ar trebui să existe un buton de alarmă pentru asta).
Ce credeți că va ieși bun din această criză?
Cred că vom întelege că puterea noastră stă în efortul nostru comun, că tot ceea ce face fiecare dintre noi afectează pe restul din jur, că e cazul să ne curățăm gunoaiele din curte: minciuna, înșelătoria, promisiunile goale etc.
Că sănătatea este bunul nostru cel mai de preț, restul sunt bonus.
Că degeaba avem arme și armate dacă un virus invizibil și inert ne pune la pământ.
Că bătrânii sunt prețioși pentru societate și îi regretăm abia când nu mai sunt printre noi.
Că fără o natură armonioasă și lăsată în pace să-și urmeze ritmurile, noi nu am exista.
Și multe, multe, alte lucruri pot ieși bune din această criză, numai de noi depinde dacă le materializăm sau nu.
True fact: suntem construiți pentru astfel de vremuri tulburi și complicate. Vom ieși cu bine, mai ales noi cei care nu ne temem de schimbare.
Ce s-a schimbat în modul în care priviți viața?
Am rămas optimistă, însă am învățat să accept și să trăiesc cu incertitudinea. Și să mă apreciez mai mult pentru calitățile mele de bucătăreasă și menajeră.
Ce s-a schimbat în modul în care vă faceți planuri?
Nu mai fac niciun plan. De când am copii, am eliminat planurile pe termen lung și mediu, însă acum nici pe termen scurt nu mai fac. Iau fiecare zi așa cum este și cam atât. Mă pricep să mă mobilizez rapid, dacă este cazul (tot meseria de mamă m-a învățat asta).
Cum ați fost și cum veți fi?
Cred că am devenit mai îngăduitoare, mai tolerantă, mai răbdătoare.
Înainte refuzam ieșiri în weekend și eram nerăbdătoare să fac ce nu am făcut toată săptămâna: treabă prin casă, ordine în lucruri sau gătit mâncare. Acum mi-am făcut deja promisiunea că nu voi mai refuza niciodată propunerile de ieșire la plimbare, picnic, admirat copacii sau pur și simplu plimbat aiurea prin parc sau cu mașina pe șoselele & dealurile țării.
Astea sunt întrebările de la ForbesLife România. Ar fi mult mai multe de spus.
Te las și pe tine să răspunzi la întrebările care ți se potrivesc. Cu siguranță multă lumea vrea să știe la ce te gândești zilele astea.
Dacă vrei să trimiți răspunsurile tale către revista ForbesLife România, găsești mai multe detalii pe pagina ei de Facebook.
Indiferent în ce credem noi toată viața noastră - Dumnezeu, Univers, Suflet, Extratereștri etc - nu putem da vina pe nimeni. Umanitatea este responsabilă pentru ea însăși și pentru deciziile, alegerile, reacțiile, acțiunile sale. Punct. Nimic mai mult. Nimic de negociat. Fără "dacă..." sau "poate..." ori "stai să vezi...".
Ca umanitate, nu putem da vina pentru comportamentul nostru pe o entitate superioară, atotștiutoare și cu control total asupra noastră. Dacă ai impresia că avem această opțiune, te autopăcălești și îți furi din libertate.
Nu este nimic divin în lipsa noastră de a ne asuma 100% responsabilitatea pentru comportamentul nostru și consecințele sale. Comportamentul, alegerile, tiparele de gândire, uitarea, ignoranța, răutatea, incompetența - toate aceastea sunt umane, țin de umanitatea noastră.
Suntem responsabili pentru tot ce se întâmplă în lumea noastră și nu vine nimeni să ne salveze. Noi suntem aici și trebuie să ne rezolvăm singuri problemele.
Asumă-ți - tu, eu și fiecare dintre noi - responsabilitatea de a învăța cum să colaborăm cu adevărat, cum să comunicăm și să ne implicăm chiar și atunci când este foarte, foarte greu.
Primul pas este să fim conștienți de fiecare alegere pe care o facem, minut cu minut. Este nevoie de muncă internă (invizibilă și, deci, nelăudată sau apreciată de alții) și mult curaj pentru a căuta să înțelegem când jucăm rolul de victimă, când abunzăm de alții sau de noi înșine etc. Însă la capătul celălalt se află miza cea mare - calmul și libertatea interioare.
[sursă foto: Luis Villasmil pentru Unsplash.com]
Cea mai frumoasă amintire a mea legată de Sărbătorile Pascale? Nu am una anume, iar de când cu autoizolarea asta mi se pare că timpul se scurge mult mai lent și a trecut mult timp de la ultimele sărbători, iar amintirile s-au cam diluat.
Nu am o anumită amintire legată de Paște, ci mai degrabă un cumul de sentimente, de senzații generate de activitățile din preajma Sărbătorilor Pascale. De Paște, eu și familia mea mergem în orașul meu natal și ne reunim cu familia din care provin. Totul începe cu Floriile, căci cei mici au vacanță și reușim să facem cele o mie de bagaje cu de toate ca să petrecem Paștele într-un loc în care avem oricum de toate și într-un oraș în care găsim tot ce ne trebuie.
Începând cu Floriile ținem și noi post complet, așa că îmi amintesc agitația din jurul meniului zilnic. E greu și totuși relaxant să ne descurcăm cu un meniu de post simplist. Partea de "greu" se referă la împăcarea tuturor gusturilor și la gătitul zilnic.
(Secret personal: dacă aș avea pe cineva care să-mi gătească constant, aș mânca numai mâncare de post. Îmi place, știu că e sănătoasă, însă necesită eforturi constante de a găti și prepara.)
Apoi încep alte pregătiri, cu meniul de Paște, cu ordine și curățenie în casă. Stabilim programul de întâlniri cu familia și prietenii, plus ieșitul la iarbă verde la un mic picnic.
Îmi amintesc cu drag ieșirile la biserică și slujba de Înviere (mereu somnoroasă). Îmi amintesc liniștea din fiecare seară. E o perioadă pe cât de intensă, pe atât e obositoare. Iar copiii amplifică și intensitatea pregătirilor, și oboseala.
Amintirile legate de Sărbătorile Pascale au mai mult legătură cu felul în care mă simt în această perioadă: mai liniștită, mai bucuroasă că m-am adunat cu familia, mai relaxată că împart agitația pregătirilor cu mama (mereu am lucrat mai bine în echipă decât singură) și, sper eu, mai detașată de așteptări.
Acum, de Paște 2020, nu mai pot face nimic din toate astea. Stăm în casă și încercăm să recreem cum putem spiritul Sărbătorilor Pascale. Cred că esența poate fi păstrată, chiar dacă nu ne adunăm cu marea familie și nici nu mergem la biserică. Acum este momentul să dovedim că suntem uniți ca familie și să aducem la viață noi obiceiuri și tradiții în familia noastră.
Copiii abia așteaptă să caute ouă de ciocolată și din cele reale vopsite prin casă, dar unde să le ascund într-o casă așa mică și plină? :wacko:
Care este cea mai frumoasă amintire a ta legată de Sărbătorile Pascale?
(sursa foto: lidl.ro)
După atâtea discuții serioase și stresante despre starea de urgență, m-am gândit să vă povestesc despre ceva lipsit de importanță dar plin de frumusețe: ultima poză cu o floare din telefonul meu. Este această floricică roz din stânga, primită pe WhatsApp de la un prieten drag cu ocazia zilei mele de naștere (a fost recent, la mijlocul lunii Martie).
El este fotograf amator iar floricica asta reprezintă felul lui de a-mi spune la mulți ani. Acestă poză nu schimbă cu nimic starea de fapt, însă pe mine mă face să zâmbesc de fiecare dată când o văd și am vrut să îți transmit și ție această stare.
Cu alte cuvinte, în vremuri grele și confuze, este bine să căutăm să ne înconjurăm cu lucruri și cuvinte frumoase, orice ne ridică starea de spirit și ne ajută să ne simțim mai bine și mai conectați la viață. Am constatat că atunci când sunt pe pozitiv cu starea și cheful meu, îmi vin idei bune - ceea ce îți doresc și ție.
Tot în slujba frumosului și a stării de bine las clipul de mai jos. E primit e la o mătușă care lucrează în Germania și, de fiecare dată când îl privesc, îmi reamintesc cât de minunată este natura. A venit momentul să întoarcem foaia și să privim totul din jurul nostru cu mult mai mult respect - florile pot trăi fără noi, însă noi fără flori nu putem trăi.
Deschiderea florilor
Posted by Next Observer din Monday, May 27, 2019
Îmi plac avocado și mango. Atât de mult încât sâmburii îi pun la încolțit. Sunt mari și frumoși și se prind relativ destul de repede. De aceea am pe balcon multe recipiente de plastic cu pământ și câte un sâmbure pus la prins. Nu am unde să plantez micile plăntuțe, nu am pământ la țară sau grădină la bloc, însă chiar nu mă lasă inima să arunc sâmburii ăștia de mango si avocado când văd cât de frumoși sunt și cât de repede fac rădăcină.
Poate că într-o zi o să am unde să-i plantez. Sunt plăntuțe firave, care ar vrea în aer liber și în pământ fertil. Deocamdată stau la mine pe balcon.
Mereu am avut un punct slab pentru copaci, pomi și tot ce înseamnă verdeață. Mi se rupe inima când văd crengi rupte (mai ales primăvara când pomii sunt înfloriți) de vânt sau furtună, ori flori rupte. Dacă ar fi după mine, aș replanta fiecare creangă vie și sămânță sau sâmbure. Chiar mi se pare risipă de material viu atunci când arunc sâmburii de măr sau pară sau caisă sau ...
Din câte am observat eu în plimbările mele prin țară, sunt multe terenuri agricole care nu sunt valorificate, din diverse motive. Cum ar fi oare să le transformăm în livezi de pomi fructiferi de mango sau avocado? Cum ar fi ca orașele să aibă grădini publice din care oamenii să-și poate culege singuri fructe? Sau poate gradinițele din fața blocurilor să fie disponibile pentru plantat puieți de avocado și mango sau roșii sau ardei sau orice.
Cred că știu răspunsul la aceste întrebări și mai știu și de ce nu sunt posibile aceste scenarii: societatea românească nu a ajuns la stadiul la care să avem încredere unii în alții și să muncim împreună pentru interesul comun.
Mango și avocado au atâtea beneficii încât chiar merită să încercăm să îi aclimatizăm la noi în țară și să învățăm mai multe despre ei.
Ai și tu obsesia asta cu sâmburii de fructe sau legume?
Azi este prima zi de toamnă autentică a lui 2019. Este 4 Octombrie și până acum a fost frumos afară, chiar cald și însorit.
Azi s-a schimbat vremea, așa cum anunțau meteorologii - temperaturile au scăzut drastic, plouă din cerul plumburiu și bate un vânt ce pătrunde până sub haine. Bineînteles, se întâmplă tot felul de nefăcute: fântâna arteziană cu luminițe de pe bulevardul principal din Sectorul 6 funcționează bine-merci, traficul s-a aglomerat și lumea e mai agitată, s-au oprit lucrările de reabilitare a străzilor ce au paralizat întreg sectorul.
Dar las bârfa la o parte. Important este că a venit toamna și nu mai este cale de întoarcere către vară. În weekend trec la hainele pentru sezonul rece și fac un inventar al florilor de pe pervaz și balcon (vântul de azi noapte mi-a zburat 2 ghivece cu crizanteme și nu le-am mai recuperat de jos - sper ca cine le-a luat să aibă grijă de ele, erau tare frumos înflorite).
La tine cum arată acest început de toamnă?
P.S. Azi sărbătorim Ziua Internațională a Zâmbetului și a Faptelor Bune! :joy:
Living in RO Colors este supranumit blogul cu reviste încă de la lansarea sa în 2008. În fiecare zi pară a lunii postez articole noi cu recomandări de mici schimbări în stilul de viață ce ne ajută să trăim în armonie cu noi și cu Mama Natură.
Susține acest blog prin folosirea link-urilor de afiliere pentru cumpărăturile tale online. Mulțumesc! XOXO
Ador soarele! Indiferent de temperatură, anotimp, precipitații sau vânt, dacă este soare afară sunt cea mai fericită. Zilele de toamnă și iarnă, în special, sunt mai suportabile când este soare afară.
De când cu #staiacasă, autoizolarea și starea de urgență, duc dorul soarelei și plimbărilor prin parc. Când aveam libertate totală de mișcare, mi se părea o pierdere de timp să mă plimb prin parc sau pe străzi. Eram cumva stresată că ies din casă să bucur de Natură, de aer și soare, de copaci și spațiu, în loc să fac treburile pe care le am de făcut prin casă sau la laptop. Și într-o zi mi s-a aprins un bec: "Ce tâmpenie mare este această perspectivă! În loc să mă bucur de Natură, de tot ce îmi oferă Dumnezeu pe acest pământ minunat, eu mă plâng că nu fac treabă, că sunt în urmă cu proiecte, că rămân multe nefăcute? Pur și simplu nu e normal, nu e OK așa."
Atunci am avut un wake-up call și mi-am dat seama că e cazul să schimb perspectiva. Atunci mi-am dat seama că, de fapt, mă stresam singură. Îmi făceam singură filme în minte care îmi dădeau o stare de agitație, de stres și de nemulțumire. Știam teoria cu privire la beneficiile plimbărilor în aer liber, ale apropierii de Natură și ale admirării frumuseții Naturii. Eu nici nu mai vedeam acea frumusețe și nu mă mai minunam, pentru că aveam un nor de gânduri deasupra capului care mă împiedica să văd clar acea frumusețe și minune a lumii naturale.
Din acel moment, am început să fac eforturi conștiente de a realiza un echilibru între muncă, casă și Natură. Iar acum, că au trecut mai mult de 30 de zile de stat în casă, chiar nu mai vreau niciodată să mă plâng că stau prea mult pe afară, indiferent că e vorba de mersul la pădure sau pe malul mării. Mai ales că locuiesc în București, la bloc, și pentru a sta o zi în Natură trebuie să plec de acasă cu mașina și cu toate cele necesare după mine.
Ca o ironie, acum cu #staiacasă am ceea ce mi-am dorit: timp să lucrez pe laptop, să stau în casă și să fac treburi casnice ca să arate totul bine și curat și civilizat pentru familia mea (casa e mereu în dezordine de jucării & co, iar de gătit mâncare o fac numai pentru că trebuie). Și mi-au cam ieșit pe nas toate astea, m-am săturat. Vreau afară! Vreau în parc și la pădure și pe plajă. Am trecut pe modul simplificare în ceea ce privește casa și vreau să mă hrănesc iar cu nectarul și culorile și adierile Naturii.
Acum am înțeles clar că treburile și proiectele pot aștepta și că ratez ocazia de a mă echilibra sufletește dacă nu mă bucur și de Natură. Cred că Dumnezeu a creat acest minunat pământ pentru noi, oamenii, iar planeta poate supraviețui și merge mai departe chiar dacă noi nu mai suntem.
E de datoria mea și privilegiul meu să mă bucur de această Natură, de pădure și de plajă, și să mă hrănesc cu frumusețea, calmul, freamătul și inteligența lor. Sunt recunoscătoare pentru toate acestea!
Cum aș putea să fiu creatoarea propriei mele realități dacă nu iau lecții de creație de la însăși mama creației, Natura? Și să-ți mai zic ceva: tot acel stres, sentiment de vinovăție, nemulțumire, agitație - nici nu erau ale mele, erau învățate și preluate de la alții care puneau mai multă valoare pe aceste lucruri decât pe omul în sine așa cum este el.
(Sursă foto: Julian Paolo Dayag pentru Unsplash)
Când am primit ultimul compliment? Nu mai țin minte - asta pentru că nu prea primesc complimente. Lucrez de acasă, alături de familie și noi în familie nu prea ne facem complimente unul altuia. Adică eu laud copiii și le spun cuvinte frumoase ca să le ridic starea de spirit, însă eu personal nu primesc complimente.
Totuși, îmi aduc aminte că de fiecare dată când ne întâlnim cu prieteni sau membri ai familiei extinse, primesc complimente. Mă fac să mă simt bine, însă nu în sensul că am primit ce am căutat ci în sensul în care mă bucur că nu sunt invizibilă.
Mereu am considerat că cel mai frumos compliment este cuvântul MULȚUMESC. Adică lumea apreciază ceea ce am făcut pentru ea. Atât contează pentru mine.
Nu mă interesează să primesc complimente pentru alegerile mele făcute în materie de haine, accesorii, sau alte lucruri externe. Dar mă interesează să primesc complimente - adică un simplu Mulțumesc - pentru o decizie luată din inimă și direcționată către altă persoană. Poate nu atât complimente cât o confirmare că acțiunile mele sunt remarcate, că eforturile mele nu sunt invizibile sau luate ca atare, ca și cum se cuvine tuturor să primească ceva de la mine.
Dar tu - care este ultimul compliment primit de tine?
P.S. Cunosc pe cineva care nici mulțumesc nu poate spune și-mi oferă, din când în când, flori. Bujorii sunt printre preferatele mele.
[Sursa foto: Olia Gozha pentru Unsplash]
Este OK sa spui NU fără nicio explicație.
- Poți să faci asta pentru mine?
- Nu.
Foarte multă lume consideră că a spune un simplu NU este un gest nepoliticos, lipsit de bunătate, egoist și chiar inutil.
Iar felul în care spunem Nu a devenit cam ciudat.
"Nu sunt sigur(ă) că pot rezolva săptămâna asta, dar lasă-mă să văd dacă reușesc ceva săptămâna viitoare ..." - în loc de Nu.
"Nu știu ce să zic, nu este genul meu de acțiune." - în loc de Nu.
"M-am tot gândit la subiectul ăsta, am meditat și am scris în jurnal și sunt de părere că nu este acum cel mai potrivit moment pentru mine" - în loc de Nu.
"Poate ..." - în loc de Nu.
"Soția mea/ mama/ fratele meu/ prietena mea cea mai bună mi-a spus ceva din horoscop și despre schimbarea planetelor, deci e mai bine să mai aștept o perioadă" - în loc de Nu.
Nu este nepoliticos sau răutacios să spui, pur și simplu, NU. Fără explicații, brizbrizuri, pufoșenii sau ocolișuri.
NU este bun și foarte OK ca și propoziție completă.
O explicație atașată lui NU înseamnă că nu îți asumi întreaga responsabilitate pentru acel NU și arunci responsabilitatea/ vina asupra unei surse ce este înafara ta. O explicație conduce, de cele mai multe ori, la un șir interminabil de replici contradictorii ce nu duc nicăieri.
Este vorba despre respectul de sine. Șmecheria este să poți spune Nu fără explicații și nici să nu ceri explicații atunci când primești un NU. Probabil că mintea ta va încerca să găsească tot felul de explicații pentru acel Nu și va țese tot felul de scenarii pentru a-l covinge pe celălalt de punctul tău de vedere.
Cu alte cuvinte: cere o favoare fără a avea nicio așteptare și spune Nu fără a da explicații.
După un simplu și sincer Nu, fără a ceda impulsului de a da explicații, urmează un spațiu în care ia naștere o putere la care renunțăm cu ușurință din dorința de a nu supăra pe alții sau de a fi pe placul altora.
Uneori, în spatele unui simplu Nu se află iubire și respect pentru interlocutor.
Deși este finalul lui Noiembrie și toată lumea se pregătește de sărbători, toamna blândă abia acum a plecat de la noi și a venit rapid vremea de iarnă. Azi noapte, 22 spre 23 noiembrie, a cazut prima zăpadă ușoară în București. Foarte ușoară, abia ce a acoperit cu un strat fin mașinile parcate. Însă în ultimele două zile a fost super frig și o vreme tare mohorâtă.
Mă bucur că s-a domolit vântul. Mă bucur că a venit iarna, căci fără iarnă nu avem sărbători așa cum trebuie. Fiică-mea, născută în Decembrie, este cea mai bucuroasă că a venit frigul. Pentru ea, Moș Nicolae și Crăciunul sunt mult mai aproape acum, cred că deja le simte mirosul și aude foșnetul ambalajelor cadourilor și dulciurilor.
Mie îmi plac căldurica și confortul, însă nu m-aș putea bucura de ele dacă nu aș experimenta contrastul adus de iarnă. Acesta este și unul dintre motivele pentru care îmi place iarna: îmi reamintește că am nevoie de frig, gri și disconfortul adus de tot ce înseamnă iarnă pentru a mă putea bucura de restul anotimpurilor.
Cum aș putea savura o cană cu ciocolată caldă dacă nu aș ține mâinile pe ea să mă încălzesc, dacă nu aș lăsa aburul să-mi dezghete nasul și fierbințeala lichidului gros să-mi dezmorțească corpul până în vărful picioarelor? Avem nevoie de iarnă pentru ca vara să aibă sens.
Cum a fost la tine prima zi de iarnă din acest an? Ai o băutură preferată pe timp de iarnă? :cafea:
De la o vreme am observat ca tot apar zile proaste în viața mea. Zile în care nu se leagă nimic și abia aștept să treacă timpul. Ba mă doare capul de nu sunt în stare de nimic, ba nu am niciun fel de energie creativă, ba sunt copiii bolnavi și tre să stau toată ziua după ei, ba am o stare generală demotivată, ba sunt super obosită și trag de mine degeaba, și multe alte situații asemănătoare. Ți s-a întâmplat și ție?
Astfel de zile sunt oribile și vreau să se termine cât mai repede. Le urăsc pur și simplu, însă știu că și ele fac parte din viață. E normal să am zile proaste, e normal să fie acest amalgam de bun și mai-puțin-bun, însă e OK și să nu-mi placă. Nu scriu acest articol pe blog ca să mă plâng ci ca să vă împărtășesc o concluzie la care am ajuns în urma acestei observații: în zilele cât de cât bune, voi trage tare să fac tot ce mi-am propus, tot ce trebuie să fac și tot ce este de făcut ca să fie bine. Fără amânări și scuze. Pentru că știu sigur că vor urma și zile proaste - acele zile în care nu voi face mare lucru.
Toată lumea are zile proaste, de la bebeluși la cei mai înțelepți adulți. Șmecheria este să știm cum să abordăm aceste zile în așa fel încât să ne afecteze cât mai puțin. Eu acum descopăr acestă șmecherie pe care o testez în viața mea.
Așadar, Just Do It este o vorbă foarte înțeleaptă pe care o aplic începând din ultima zi cu durere de cap. Pur și simplu trag tare de mine în zilele în care mă simt bine sau nu sunt forțată de împrejurări să îmi schimb total programul și fac cât de multe lucruri pot.
Iar în zilele proaste îmi voi permite să o las mai moale, să mă odihnesc și să mă îngrijesc, fără a mai fi presată de treburi restante ce au devenit urgente.
Deci, când am o zi proastă încerc să scot tot ce pot mai bun din ea. Iar când am o zi bună, turez motoarele la maxim și ignor motivele pentru care aș lăsa-o mai moale.
Tu cum abordezi zilele proaste?
[Credit foto: George Pagan III pentru Unsplash.com]